Dec 12 2019
DEGUSTARE ORIZONTALA BORDEAUX 1989
Am zis sa nu treaca totusi anul fara sa mai scriu ceva pe blog…
Si nu se putea prilej mai bun decat orizontala de Bordeaux 1989 de aseara de la Bistro Voila. Care a fost wow!
O sa incep cu concluziile (sic!) ca sa nu pierd cititorii care se plictisesc pe la jumatatea paginii de metafore si ovatii:
- The most important: Bordeaux is Bordeaux. Am auzit chestia asta la mese mari cu ultra mega supertoscane si americane pe masa. Nimic nu poate egala clasa si rafinamentul unui Bordeaux bun baut la apogeu. Nimic! Restul sunt imitatii mai mult sau mai putin costisitoare!
- Bordeaux e scump. Dar si viata e scurta. Si daca nu tii mortis sa fii cel mai bogat om din cimitir genul acesta de experiente o fac mai frumoasa si mai lipsita de regrete.
- Bordeaux are infinite declinatii de stil si nuante intre producatori si terroir-uri aparent similare. Daca mai adaugam si factorul timp bine dozat in ecuatie atunci combinatiile sunt cumva la nivelul numarului de planete din Calea Lactee
- Dupa 30 de ani nu mai exista producatori buni, exista sticle bune. La Bordeaux sansele sunt considerabil mai mari sa dai de ele. Aseara am avut 8 la rand. Nu chiar 6/49, dar indeajuns cat sa ma faca sa ma simt norocos intr-un domeniu.
- Un Bordeaux baut prea devreme este uneori un sacrilegiu. De aceea am si facut sectiune de “Ready to Drink” la Vinoteca. Sa incerc sa mai schimb obiceiurile, nu sa ma imbogatesc…
- Vinurile de 12.5% (Pichon, Calon, Barton, Margaux si Mouton) invechesc fabulos. Struguri ajunsi la maturitate fiziologica + alcool redus = combinatia castigatoare. Nu o sa o mai vedeti in zilele noastre. Cauzele sunt multiple…
- Fara mancare alaturi “viata e pustiu”. Bordeaux-ului baut “gol” parca ii lipseste o dimensiune. Aseara am avut noroc cu Radu Dumitrescu ca a creat acea extra-dimensiunea necesara. Nu a fost usor la asa vinuri, dar s-a achitat impecabil de sarcina! Ca intodeauna de altfel…
NOTE DE DEGUSTARE:
Chateau Calon Segur: initial subtire si dominat de note pamantoase, cu multe tertiare. La final de degustare elegant, cu fructul iesit de sub carapace, echilibrand tertiarele si facandu-l perfect de baut acum.
Chateau Gazin: Rosu, vioi, fara nuante de imbatranire, savuros, fructat, rotund, plush, fin si lejer. Perfect spot, perfectly aged Merlot. Exista o legenda ca cineva ar fi baut a doua zi cei 30ml ramasi in sticla peste noapte. Si ar fi fost wow. Il cred pe cuvant.
Chateau Pavie: De pe vremea cand il facea Valette si nu era scandalul ca Perse l-a transformat in gem. Dar tot plin de fruct si incarcat a fost. Bine, un fruct astamparat de timp si echilibrat de aciditate. Dar oricum se vedea ca in tinerete a fost concentrat si impetuos. Incredibil de mult fruct pentru un vin de 30 de ani.
Chateau Margaux: total in alta liga fata de toate vinurile din degustare. De cate ori am baut Margaux asa a fost. Total aparte: fin, feminin, elegant, neintruziv, nimic iesit in evidenta dar totul la locul lui. Ca o “grande dame” de curte regala.
Chateau Pichon Longueville Comtesse de Lalande: pentru mine revelatia serii, un vin la apogeu care avea de toate pentru toti: fruct proaspat si definit, artagos, tanini perfect integrati dar prezenti aciditate incredibila pentru varsta de pe eticheta. Incredibil vin: forta, echilibru si impetuozitate. Wow!
Chateau Leoville Barton: Daca nu as fi stiut de acum doi ani cand l-am baut ca e excelent as fi fost la fel de socat ca la Pichon. Old School to the bone, clasic de la nas la postgust. Aristocratic, elegant, retinut, intr-un registru total diferit al exprimarii fructului. Un vin mare care mai tine lejer 10-20 de ani. Raman fan Barton pana la moarte.
Chateau Mouton Rothschild: Daca dupa doua vinuri fabuloase ceva mai reuseste sa te impresioneze atunci inseamna ca acel ceva isi merita renumele. De fapt l-am asezat ultimul tocmai ca sa vad daca asa este. Si a fost. Pana la urma un premier cru nu inseamna doar bani (foarte multi), imagine si o clasificare din 1855 (bine pentru Mouton mai “contemporana”). Vinul chiar a fost memorabil. Complex, evolutiv, caleidoscopic, un fel de chintesenta a tuturor celorlalte, avand din toate cate putin dar potrivite de timp ca mecanismele unui ceas elvetian. Exact la locul si timpul lor. Memorabil!
Chateau Doisy Vedrines: Daca nu ar fi fost etichetele celebre (si mult mai scumpe) de mai sus si am fi facut abstractie ca stilul dulce e out of fashion (din pacate), acesta ar fi fost vinul serii. Probabil este vinul in care s-a investit cel mai mult efort. Financiar, logistic si uman.
Si rezultatul, dupa 30 de ani, este pe masura: un nas care deborda de un botrytis complex, intoxicant plus o evolutie pe palatin lejera si cu o prospetime uluitoare in final au facut din el un fel de “finis coronat opus”.
30 de ani poate suna mult. Dar pentru un vin bun sunt un fleac. Ne-au ciuruit…:)
