Nov 09 2015
O seara memorabila cu ceva vechi, ceva nou si mult (vin) rosu
Acum vreo doua saptamani am avut ocazia sa particip alaturi de alti pasionati ai vinului la un eveniment privat dedicat partial “preocuparii” noastre comune: vinul.
Singurele detalii pe care vi le pot impartasi public sunt cateva impresii personale despre vinurile degustate. Si credeti-ma pe cuvant au fost ceva exemplare deosebite. Cele “tinere” le gasiti in portfoliul Wine Point.
Cumva in ordinea cronologica a recoltelor avem asa:
Am debutat cu doua bordoleze din 1975. Ambele din Pomerol, apelatiune care s-a “descurcat” cel mai bine in anul respectiv. De fapt descurcat e nedrept spus, ’75 nefiind un an tocmai slab, ba din contra e considerat de unii ca fiind cel mai reusit din seria ’70. La concurenta cu ’70 si ’78. Aviza amatorilor.
Sa revenim la cele doua Pomerol-uri care au atins venerabila varsta (pentru un vin) de 40 de ani:
Chateau La Pointe: Asa arata un Pomerol cu 40 de ani la bord…no comment!
Chateau Petit Village 1975 nas evoluat, cu arome tertiate dominante, gust inca vioi, cu aciditate, dar cu fructul complet integrat si usor lipsa. Mai mult pe partea evoluata cu tanini inca prezenti. Drink now.
Chateau La Pointe 1975 Magnum. Superb vin. Nas complex, ce imbina notele tertiare cu cele de fruct stafidit, copt. Gust prezent, excelent integrat cu fruct inca prezent, care mangaie palatinul. Aciditate buna si tanini prezenti, chiar usor grippy pe final. Un Bordeaux clasic, excelent evoluat, are inca potential pentru cativa ani, dar este absolut delicious de baut acum.
Vine sa confirme inca o data teoria ca magnum-ul are sanse mai mari sa evolueze bine fata de sticla clasica. Cele doua proprietati nu sunt fundamental diferite la nivel calitativ (ba chiar Petit Village e mai bine privit decat La Pointe) dar ceea ce a inclinat balanta a fost pur si simplu cantitatea de vin care a infruntat cele patru decenii.
Au urmat apoi vinurile “tinere”, fiecare cu un pedigree impresionat si cu un stil propriu. De aici incolo a fost vorba doar de preferinte personale, toate vinurile fiind excelente din punctul meu de vedere.
Asadar:
Argiano Solengo 2011 Un supertoscan din partea unui producator toscan cu traditie. Un vin modern, excelent echilibrat in care Merlot-ul se exprima mai bine decat Cabernet-ul Sauvignon. Excelent lucrat, expresiv, catifelat, palatin, umple palatinul cu fruct rosu si negru concentrate sustinut de o structura de tanini perfect calibrata. Singurul lucru care ii lipseste este amprenta specifica, sufletul. Din constructia perfect executata, simti cumva ca in zona respectiva altul este soiul si stilul local. Dar repet, un vin excelent, mai ales in context international.
Opus One 2011 ne pastram in aceleasi coordonate internationale cu un vin “icon”, Opus One. Imi aduc aminte de alegatia celebra a unui somelier local care imi batea obrazul acum ceva timp sa imi tin gura daca nu am baut Opus One. Ei bine, am baut. Si nu pe langa vreo masa de clienti cu dare de mana care sa mai fi scapat cate un pahar prinprejur, ci chiar la masa.
Si asa cum ma asteptam nu am fost dat pe spate. La mine genul acesta de icon-uri actioneaza exact invers. Adica imi ascut simturile cand le degust.
Cel de fata este un vin international excelent facut (ma repet deja fata de cel de mai sus). Are si ceva pedigree american. Mai ales de la baricul plin de menta si vanilie. Secondat profesionist de fruct negru copt, concentrat. Totusi nu chiar atat de concentrat cat m-as fi asteptat din partea unui specimen american.
Structura buna, neagresiva care sustine perfect fructul copt, inviorat si de aciditate. Iarasi un vin excelent pus cap la cap, ireprosabil din punct de vedere tehnic. Problema este ca gandindu-ma la pretul care se cere pe el, imi tot vin in minte vinuri la jumatate sau la sfert de pret, cel putin la fel de bine facute. Deh, asa sunt eu mai reflexiv. Cred ca trebuie sa gandesc mai putin si sa beau mai mult…:)
Muga Aro 2010 Un fel de super Rioja. Maximul modernitatii in exprimarea zonei. Nu m-as fi asteptat sa imi placa atat de mult pe cat mi-a placut. De obicei iubesc stilul Old School Rioja si sunt cumva indiferent si chiar critic la valul de modernitate care a “innecat” Rioja in ultimele decenii. Dupa mine modernul nu este un raspuns la problema comerciala cu care se confrunta vinurile din zona.
In schimb cel de fata, desi este un exponent al curentului modern a ramas un Rioja. Da, este opulent, cremos, incarcat de fruct si de baric dar stilul si aromele sunt cele locale. Da, duse la maxim, pe alocuri aberant si agresiv nuantate, dar locale.
Este un vin mare la propriu si la figurat. Concentrat, extractiv, cremos, complex, cu straturi de arome si senzatii, sustinut de o structura de tanini impresionanta si o aciditate competenta care reuseste sa imprime “lift” fructului in pofida concentrarii imense.
Mi-a placut mai mult decat cele doua de mai sus, probabil si din cauza caracterului diferit si local dat de soiurile indigene. Este in esenta un vin menit sa impresioneze piata, dar care nu si-a pierdut sufletul intre timp. Nu pare doar un vin tehnic, perfect executat, are si ceva specific,propriu, aparte. Si nu, nu este doar baricul frantuzesc si fructul exagerate la limita, dar care se sustin reciproc excelent. Cei doi frati de cruce din Rioja, Tempranillo si Graciano inca vorbesc din el. Un vin deosebit.
Singura curiozitate persnala ar fi sa il vad peste zece-douazeci de ani de exemplu. Atunci as avea confirmarea ca este un vin intr-adevar mare.
Tenuta Sant’Antonio Amarone de la Valpolicella Compo dei Gigli 2011 , un vin despre care am mai scris aici si care mi-a confirmat senzatiile de atunci. Unul dintre cele mai reusite exemplare ale genului pe care le-am baut, in conditiile in care nu sunt un fan Amarone. Dar cel de fata reuseste sa aduca si o latura abordabila stilului adesea prea greu al zonei fara insa a se abate de la standarde inalte de calitate.
Chateau de Saint Cosme Gigondas Le Claux 2013 Un vin de la unul dintre producatorii de top din Rhone si cu siguranta de pe una dintre cele mai bune parcele din Gigondas care an de an impresioneaza publicul si presa de vin. Pentru fanii punctelor cel de fata are de exemplu 96 de puncte Parker. Date de Parker insusi.
Nas tipic de Rhone, de Grenache de top cu fruct rosu concentrat si complexitati de smoala, minerale si de ierburi uscate. Palatin impetuos, dominat de structura de tanini impresionanta mai ales pentru soi si de o mineralitate pe alocuri socanta. Un vin clasic, un pur sange francez, care nu face compromisuri pentru nimeni si pentru nimic si care exprima excelent locul de unde provine. Precis si cu o adancime a aromelor si fructului in care te poti pierde minute in sir. Un vin care da senzatia ca a iesit asa cum a vrut el sa iasa si nimic uman nu l-ar fi putut deturna. Implacabil, pe alocuri auster in comparatie cu cele de mai sus, dar cu siguranta pentru mine cuceritor. Superb!
Castellare di Castellina I Sodi di S. Niccolo 2011 Daca m-ati fi intrebat la inceputul serii care din vinuri ma va suprinde si impresiona cel mai mult cu siguranta nu mi-as fi pus banii pe cel de fata. Dar pana la urma si aceasta este una din placerile si bucurille vinului: suprizele sunt neasteptate si adesea aduc cu ele revelatii.
Vinul de fata a fost favoritul meu in seara respectiva. La concurenta cu Le Claux, dar de la care ma asteptam sa imi placa. Cel de fata mi-a placut nu doar pentru ca este un vin excelent lucrat, ci pentru ca imbina superb tipicitatea si calitatea in sine. Respecta locul unde s-a nascut. Un blend autohton de Sangiovese si Malvasia Nera care se exprima olfactiv in tuse balsamice, de ierburi aromatice uscate, cirese negre si visine. Palatinul este kinetic, plin de viata, fresh, picant dar in acelasi timp complex si cu o concentrare a fructului superb ascunsa. Reuseste ceva ce putine vinuri reusesc: sa ofere o senzatie de pumn de fier in manusa de catifea, de eleganta rar intalnita chiar si la cele mai bune Bordeaux-uri. De ludic serios.
Are 95 de puncte Parker, dar dincolo de cifrele seci are suflet si reuseste mult mai mult. Mai mult decat majoritatea vinurilor din ziua de astazi: sa imbine o calitate excelenta cu un pedigree si o tipicitate de invidiat care poate fi data doar de soiurile locale. Superb! Si e inca la inceput…peste cativa ani are potential sa fie magnific.
Seara s-a incheiat cum nu se poate mai bine cu un Chateau Yquem din 1996 despre care am mai povestit aici. Si care are darul sa iti graveze sesizabil in minte celebra lozinca: “La vinuri dulci exista Yquem si restul”. Asta in pofida faptului ca este aberant de scump in categoria in care joaca si cu siguranta poti gasi RPC –uri mai bune in Sauternes. Si nu trebuie sa te uiti mai departe de locul doi sau trei. Dar cum spuneam ”Exista Yquem…”
La final un Armagnac Baron Gaston Legrand din 1975 care a imbinat ademenitor complexitatea varstei cu asprimea inerenta incorporata in distilat a fost incheierea ideala pentru o seara memorabila.
Memorabila atat datorita vinurilor baute, cat mai ales a momentelor impartasite in compania lor.
