Acum cateva saptamani m-am intors dintr-o scurta incursiune in nord-estul Italiei. Cum orice concediu de ceva timp incoace are loc in mod misterios (pentru unii) in apropierea vreunei regiuni viticole celebre de data aceasta am ales sa imbin utilul turistic cu pasiunea in regiunea Veneto. Pe partea de turism nu va mai spun ce oras turistic se afla in regiunea Veneto. Pe parte de vin posibilitatile sunt multiple invartindu-se in special in jurul renumitului Prosecco sau a nu mai putin celebrului Amarone.

 

Asa ca sub pretextul romantic unei incursiuni de o zi la Verona pentru ca vedea renumitul balcon amintit in Romeo si Julieta, am facut o oprire pe drum la Tenuta Sant’Antonio. De fapt adevaratul scop al incursiunii. Oprire care, ca mai toate opririle in scopuri oenlologice, s-a prelungit spontan cu o degustare, o vizita prin crama si prin vie care toate insumate au contribuit la taierea de pe lista a scenei cu balconul, acesta fiind identificat doar in trecere, dintr-o pozitie inferioara, remarcandu-se cu aceasta ocazie lipsa termopanului alb la celebrul edificiu.

 

 

Revenind la scopul si menirea blogului de fata recunosc ca vroiam sa le fac o vizita celor de la Tenuta Sant’Antonio in primul rand pentru a-mi satisface curiozitatea in legatura cu regiunea si apoi pentru povestea si vinurile lor. Din care apucasem sa degust (doar) Scaia alb. Un vin modern si cumva international in spatele caruia insa banuiam ca se ascund si alte bijuterii oenologice cu tente mult mai autohtone.

Pe scurt, Tenuta Sant’Antonio este mostenirea lasata celor patru frati de catre Antonio Castagnedi viticultor de traditie din zona, retras la ora actuala, dar inca implicat activ in muncile de pe la crama. Cei patru, initial cu proiecte separate si lucrand ca si consultanti pentru diversi producatori din Italia, s-au reunit in 1989 si au preluat cele 20 de ha ale familiei adaugand alte 30ha pentru a ajunge la dimensiunea actuala a proprietatii.

Viile sunt plantate intr-o zona cunoscuta drept aspra, arida si slab productiva de catre localnici (Monti Garbi), iar denumirea a dat-o si troita inchinata Sfantului Antonio aflata in vie si care era des invocat cu scopul de a aduce ploaia.

 

 

Solul in zona este compact, calcaros cu insertii de mica si un strat de nisip si argila deasupra, excelent pentru cultivarea vitei de viei. Probabil intuiti orientarea spre calitate in crama si in vie cu tot arsenalul de tehnici specifice la care fratii Castagnedi nu fac economie. Aceasta in mod normal se vede si in vinuri care au primit pe parcursul timpului multiple distinctii si sunt cumva abonate la puncte Parker din zona 94-95, mai ales pentru Amarone.

 

 

Desi toate aceste coordonate ar trebui sa fie suficiente pentru a-l convinge si pe cel mai sceptic pasionat, pentru mine ce a inclinat cu adevarat balanta a fost discutia cu Armando Castagnedi, unul dintre proprietari. Si mai ales faptul ca, intr-o zi de sambata, a venit special la crama pentru a ne intalni. Chestie mai rara pe la noi unde prima grija a majoritatii proprietarilor este „cat este grupul de mare si daca luati si masa?”. Unde mai pui ca un alt frate se ocupa intre timp cu primirea altor vizitatori inopinati la crama si cu vanzarile din magazin. Sambata la ora 12…

 

 

Sa revenim: dupa un tur de vie si de crama am ajuns in punctul terminus adica in sala de degustare amenajata cumva in stilul unei cale de nava si unde aveam sa ma scufund in analiza vinurilor. Am trecut in revista tot portofoliul actual plus ceva vizite in trecut. O parte din vinurile de mai jos le importa la noi cei de la Wine Point si le gasiti in magazinul lor virtual.

 

 

Am inceput cu o selectie de Soave, vinul alb traditional al zonei bazat pe Garganega in diferite combinatii cu Trebbiano di Soave si Chardonnay care care insa datoria unui nemeritat deficit de imagine si marketing (chestia clasica pe la italieni datorata in parte si celebrei conlucrari de care dau dovada) este foarte greu de vandut la momentul actual pe piata internationala. In cazul meu un ochi rade, unul plange pentru ca un pasionat poate descoperi vinuri redutabile, cu RPC-uri excelente in aceasta apelatiune.

 

Vinul de baza este Soave Fontana, majoritar Garganega plus ceva Trebbiano si Chardonnay. Varianta 2014 este lejera, citrica, florala cu arome si senzatii de caise si piersici plus un grad de baubilitate periculos de ridicat. Vinul alb italian clasic, lejer, curgator care parca implora peste si fructe de mare.

Soave Monte Ceriani 2013 este insa mai complex, serios, cu o aciditate demna de un Chablis bun si o tesatura stransa si minerala in jurul fructului. Foarte Bun, preferatul meu dintre albe.

A urmat apoi un Soave Monte Ceriani Vecchie Vigne din 2011, maturat in baric, cu un nas complex dominat de note de alune, unt, patiserie dar si tuse interesante de evolutie si hidrocarburi alaturi de aluzii de coji uscate de portocale si stone fruits coapte. Prezent, matasos pe palatin, perfect echilibrat, structurat si usor tonic pe final. Un Soave extrem de serios. Usor cam prea serios pentru perspectiva mea despre stil.

 

 

Ca intermezzo am mai trecut o data in revista Scaia 2014, acelasi vin modern, suculent, zemos, perfect lucrat, imbuteliat cu usor cu rest de dioxid care m-a cucerit de prima data. Este la momentul actual alternativa moderna si mult mai usor de vandut pe plan international la vinul local. Din pacate. Repet inca o data, Soave este la momentul actual un vin underrated cu un RPC foarte bun mai ales comparat cu variante frantuzesti mai celebre de prin Burgundia. Si asta atat la Tenuta Sant’Antonio cat si in general.

Inainte de rosii am trecut si peste Telos 2014 alb, un vin experiment, produs fara sulfiti, in stilul unui Soave, dar cu o dimensiune adaugata de ierburi uscate si condiment si un plus de corp si prezenta in detrimentul aciditatii mai imblanzite.

 

 

Au urmat apoi rosiile, incepand cu Scaia 2013, un Corvina 100%, nebaricat, de care eram chiar curios cum se prezinta ca varietal. Nas direct, floral, cu violete si tuberoze insotite de fructe rosii si negre proaspete din categoria visinelor, cireselor amare, a afinelor si coacazelor plus tuse condimentate de piper si anason. Pe palatin este impetuos, picant, artagos, suculent si cu taninii vioi, dar integrati. Un vin cu personalitate care a fost bine primit mai ales in afara. De exemplu cei de la Revue du Vin de France l-au cotat de curand cu 16p; o performanta in sine tinand cont de cat de zgarciti sunt francezii cu punctele, mai ales la vinurile straine…:)

 

A urmat Nanfre, un Valpolicella Superiore din 2013 care se constituie intr-un food-wine perfect. Nas savory, in tuse de ciuperci, ierburi uscate asezate pe fructe rosii coapte si cirese amare. In stil Old World. Evolutie fructata, eleganta, suculenta insotita de clasica nota condimentata care face vinurile italiene de linie atat de prietenoase cu bucataria.

 

Trebuie sa va marturisesc inca de la inceput ca eu sunt mai degraba un fan al Valpolicella, considerandu-l un stil mult mai abordabil, versatil si pe nedrept lasat in umbra celebrului sau frate mai mare care a facut cariera pe plan international, Amarone. Dar asta poate fi un avantaj pentru pasionatii de vin prin prisma preturilor si a RPC –urilor clar favorabile celui dintai.

 

 

Un exemplu perfect in acest sens este La Bandina 2009, un Valpolicella Superiore serios, complex care combina excelent atat olfactiv cat si gustativ fructul rosu si negru concentrat cu notele de lemn rezultate in urma maturarii timp de 24 de luni in baricuri frantuzesti de 500l. Produs dintr-o parcela favorabila, cu o productie mica, care altminteri ar fi ajuns in Amarone, este un exemplu excelent in ceea ce priveste potentialul respectivului stil atunci cand este tratat cu atentie si seriozitate.

Potential care s-a vazut cel mai bine in varianta 2007 un vin cu o evolutie excelenta, in care fructul impetuos si baricul din tinerete incep sa lase loc aromelor tertiare si unui echilibru greu de intuit si acceptat la un Valpolicella. Cu un potential de invechire redutabil inca in fata vinul, curge lejer si integrat, terminand in note lungi de fruct copt si forest floor. Excelent, o surpriza extrem de placuta care mi-a reconfirmat potentialul enorm al stilului respectiv atunci cand este tratat cu seriozitate.

Oricum La Bandina este o referinta in materie de Valpolicella facuta cum trebuie, daca il intalniti nu il ratati.

 

Monti Garbi Valpolicella Ripasso 2013 este mai apropiat ca stil de Amarone cu care imparte drojdiile de vinificare si refermentarea pe boasca acestuia, imprumutand arome de fructe supracoapte, gemoase, licoroase. Gustativ este mai plin, prezent, dulceag si usor siropos. Aciditatea este mai redusa, fructul mai gemos, evolutia mai liniara si taninii ascunsi in spatele constructiei cremoase. Un stil care probabil este pe placul majoritatii publicului de la noi, dar pe care eu unul nu il prefer, mai ales comparativ cu cel clasic de mai sus.

 

 

Am trecut apoi la artileria grea, Amarone. Trebuie spus de la inceput ca cei de la Tenuta Sant’Antonio incearca sa scoata Amarone din zona vinurilor grele, de meditatie, apasatoare si sa le faca mai prietenoase cu consumatorii si cu mancarea. Desi nu sunt un fan declarat la stilului, vinurile lor mi-au placut mult prin prisma faptului ca pastreaza un fruct proaspat si o aciditate care le fac abordabile si usor de baut. Si asta fara sa faca rabat la capitolul tipicitate, complexitate aromatica si gustativa, contribuind chiar la o mai buna integrare si expresivitate.

Am inceput cu Amarone Selezione Antonio Castagnedi 2012 care exprima cel mai bine filozofia producatorului fata de stilul amintit. Fructul este mai proaspat inca din nas, dar si gustativ, iar aciditatea echilibreaza excelent corpul si alcoolul de doar 15 %, bine tinut in frau pentru un Amarone. Toate acestea fara a se renunta la caracterul special al stilului, regasindu-se arome de ciocolata, fructe confiate, condimente si rotunjimea calda, clasica finalului unui Amarone reusit.

Telos l’Amarone 2011 este varianta fara sulfiti a stilului si este atat de bine echilibrat si lucrat incat aduce a vin international ambitios, foarte bun, dintr-un climat mai cald. Lipsa sulfului adaugat in procesul de vinificatie nu rapeste nici o senzatie gustativa , iar vinul curge matasos si plin de fruct pe palatin.

Punctul culminant a fost Amarone Campo dei Gigli 2011, un vin care se apropie cel mai mult de stilul clasic, dar excelent lucrat. Nas dominat de aromele clasice de fructe coapte, licoros, tutun, condiment, ciocolata neagra. Gustul plin, corpolent, matasos, imbraca palatinul cu fruct copt, concentrat, intens, dar si cu o aciditate care ii confera echilibru si improspateaza fructul. Tanini integrati, prezenti care ii imprima o structura impresionanta in detrimentul concentrarii pe care o afiseaza. Excelent, unul dintre cele mai bune Amarone pe care le-am incercat, un melanj reusit dintre un vin de meditatie in stil clasic, cu un twist ce ii confera proaspetime, abordabilitate si complexitate.

 

 

Pe scurt, cam aceasta a fost experienta vizitei la Tenuta Sant’Antonio. Am plecat de acolo cu un sentiment de calm si normalitate specifice tarilor cu traditie viticola, dar si cu o senzatie de determinare, de lupta continua si sustinuta pentru locul castigat cu greu in lumea vinului.

Este ca si cum locul acela aspru si neiertator, dar in acelasi timp atat de favorabil vitei de vie, imprumuta ceva oamenilor si vinurilor care il pun in valoare…

 

Tags: Amarone, Castagnedi, Italia, Monti Garbi, Soave, Tenuta Sant'Antonio, Valpolicella

Trackback URI | Comments RSS