Cu siguranta exista un Dumnezeu al pasionatilor de vin. Care vineri seara a vegheat asupra catorva dintre noi reuniti la Bistro Muse pentru a fi binecuvantati. Si nu este acel Dumnezeu din proverbul: “De omul beat are Dumnezeu grija”.

Este un Dumnezeu care nu este nici macar razbunator sau vindicativ de vreme ce, cu o saptamana inainte de Paste, ne-am intalnit sa ne bucuram de un miel cu cus-cus excelent gatit de chef Mirela Ivascu. Un fel de avanpremiera. Nu, nu, El nu s-a suparat pe noi. Ba din contra, ne-a binecuvantat din plin, varsand asupra noastra un prinos de arome si senzatii, tot ce are mai bun Bordeaux-ul in forma sa cea mai eleganta si elevata de exprimare, slefuita de trecerea anilor.

Este cred acelasi Dumnezeu la care m-am rugat cu mult inainte sa ne “ajute” ca macar jumatate din sticlele de la degustare sa fie “ce trebuie”. Iar rugile se pare ca mi-au fost ascultate. Mai ales ca mare parte dintre acestea s-au indreptat spre Chateau Gloria din 1978 (da, este anul conceperii si cred ca este primul Bordeaux vechi care mi-a poposit in frigider), Chateau Andron Blanquet (un umil Cru Bourgeois din 1986) si Chateau Brane-Cantenac 1967, vin care a parasit crama catre negociant in butoaie de stejar, urmand a fi imbuteliat de catre acesta in “verre perdu” asa cum mentioneaza si eticheta.

Poate nu m-am rugat destul pentru Chateau Longueville Pichon Baron 1994 care era pe o panta usor descendenta, datorata probabil si istoriei zbuciumate si proprietarilor mai putin atenti la calitatea vinului fata de “sora” sa Chateau Pichon Longueville Comtesse de Lalande. Vinul a fost perfect baubil, dar nu a livrat ceea ce asteptam de la el. Si cu siguranta am mentionat sporadic sau mai deloc in rugaciunile mele Chateau Haut-Bailly 1996, Chateau Beau-Sejour Becot 2006 sau Chateau Suduiraut 1994 de care eram cam sigur ca isi vor arata clasa fara probleme. Si asa a fost:

Chateau Haut-Bailly 1996 a fost superb, fin si elegant de la un capat la celalalt, rasat, aristocratic si “pure silk”. Excelent de baut acum, are tot ce ii trebuie unui Bordeaux de mare clasa, dar cu siguranta are inca ani de evolutie in fata.

Chateau Beau-Sejour Becot 2006 parca era facut anul trecut, plin de fruct proaspat, expresiv, cu o evolutie rotunda si zemoasa si un kick de tanini impresionant pe final. Inca un june, la inceputul evolutiei, are toata viata in fata.

Chateau Suduiraut 1994 in stil clasic de Sauternes, cu incofundabilele arome de “orange peel”, gem de caise si portocale plus nuante picante de ghimbir si condiment. Evolutie rotunda, prezenta pe palatin, cu aciditate mai redusa (si din cauza anului) dar echilibrat superb de note picante si spicy mai ales pe final. Un Sauternes scoala care a mers de minune cu excelentul desert pregatit de Mirela.

Poate m-am mai rugat un pic si pentru a doua sticla de Cuvee Charlotte din 2002 ( istoria ei si a surorii pe care o bausem deja cu George si Ionut o puteti citi aici). Vinul, in ciuda vicisitudinilor depozitarii s-a prezentat exemplar, socand audienta cand l-am prezentat la final. Este vinul cu care am inceput degustarea si a ramas o surpriza, dezvaluita la final. Unul din putinele vinuri romanesti din perioada respectiva (cred ca doar Prince Matei de la Vinarte ar mai fi) care nu ca se poate bea, dar impresioneaza prin evolutie. Si de fapt argumentul suprem pentru mine ca SERVE a facut si face istorie la noi. Vinurile lor vorbesc in acest sens…

A doua surpriza a serii (dezvaluita la final) a fost un Lopez de Heredia Vinia Tondonia Reserva 1998 de care eram curios si cu care imi era dor sa ma reintalnesc. E stilul clasic de Rioja Old School care pe la noi desparte apele si consumatorii de vin in doua tabere. Eu unul ma declar un fan atat de fanatic (sic!) al stilului incat nu pot concepe cum cineva care iubeste vinul poate fi atat de ignorant, incat sa nu iubeasca Tondonia si filozofia lor de a face vin. Dar cu siguranta exista si asemenea persoane si probabil sunt eu prea extremist in opiniile si convingerile personale. Dar este un extremism pe care mi-l asum complet; pentru vinul si stilul respectiv, merita. Chiar si vineri seara s-a auzit de prin sala o parere cum ca vinul ar fi oxidat. Doar ca persoana avea circumstante atenuante, fiind la primul contact cu un vin de genul si stilul acesta.

Pe scurt, vinul a fost un clasic, cu toata panoplia de arome de fructe confiate, forest floor si condiment plus o evolutie de o finete si eleganta demne de preturi duble si vinuri cu pedigree.

Pomerolul reprezentat de Chateau Feytit Clinet dintr-un an considerat excelent (1990) nu credeam ca o sa imi provoace emotii si am avut dreptate aici. Stilul este clasic, plin, corpolent, “plump”, usor opulent si incarcat, iar anul parca i-a adus un plus de prezenta si catifelare. Asta usor in detrimentul aciditatii, rezultand un asamblu usor greoi si lipsit de expresivitate si “clasa” pentru gusturile mele. Dar vinul a fost excelent, nimic de reprosat din punct de vedere tehnic si gustativ, poate doar stilistic.

Ca o nota aparte, 1990 e considerat a fi un an excelent; a fost al doilea an al secolului in Bordeaux ca si temperaturi ridicate dupa 1947. Probabil ca atunci vinurile au fost opulente, intense, extractive, incarcate de fruct. Ring a bell? Cumva in stilul spre care a virat cam tot Bordeaux-ul in ultimii ani in incercarea de a-i face pe plac zeului Parker?

Doar ca toata aceasta opulenta si concentrare care bucura papilele si face vinurile abordabile inca din tinerete, se pare ca nu este tocmai prielnica evolutiei ulterioare si sunt cumva sceptic ca vinurile facute in ultimii ani vor avea sansa sa prinda 40-50 de ani “in picioare” asa cum o fac cele “old school” facute pana in anii 80. Si discutia poate fi extrapolata, pastrand proportiile si la majoritatea vinurilor autohtone “premium” si super premium”, facute dupa aceeasi reteta si in acelasi stil.

Si daca tot am vorbit de vinuri care prind 40-50 fde ani in “picioare”, sa ajungem si la revelatiile serii. Vinurile pe care, daca m-ati fi intrebat vineri dimineata, v-as spus ca au cele mai mici sanse sa ne impresioneze. Si cat de mult m-as fi inselat.

Sa incepem in ordine cronologica inversa, de la cel mai tanar la cel mai in etate:

Chateau Andron Blanquet Saint-Estephe 1986. Un umil (fost) Cru Bourgeois din Saint-Esthepe. Cum o fi fost facut vinul in 1986 este un mare mister. E greu sa gasesti informatii despre el si despre Chateau. Doar ca la o degustare, daca iti trebuie un vin din Saint Esthepe e destul de greu pentru ca Chateau-urile clasificate ca “deuxieme” (Cos d’Estournel si Montrose) au preturi pe masura, iar Calon Segur si Cos Labory iar nu sunt foarte accesibile. De fapt din 1971 Chateau Andon Blanquet este a doua proprietate a celor de la Cos Labory, iar vinurile sunt vinificate in aceeasi maniera, doar ca primesc mai putin lemn nou. Dar nu cred ca procentul ridicat de lemn nou ajuta un vin sa invecheasca. Ba dimpotriva.

Vinul a fost oricum un soc si o revelatie pentru mine si nu numai. Ma asteptam cel mult la ceva de linie, de duzina, la un Bordeaux generic invechit corect. Vinul insa ne-a batut obrazul. Dupa aproape 30 de ani inca avea fruct. Echilibru perfect, o aciditate superba care sustinea tot ansamblul si niste tanini supli si rafinati pe final. Finete, clasa si distinctie.

All hand on Gloria…un dop mai dificil!

Si cand credeam ca “it can’t get any better then this” ne-a lovit Gloria. Nu Gloria Miralena din “Secretul lui Bachus”. Si nici gloria eterna. Ci Chateau Gloria Saint-Julien 1978. Un vin pe care recunosc ca l-am luat pentru ca era din 1978. Anul conceperii, cum va spuneam mai sus.

Sincer mari sperante nu imi puneam intr-un Chateau care a luat nastere prin 1942 si care in 1855 cand s-a facut celebra clasificare era impartit fizic intre Leoville-uri, Beychevelle, Lagrange, Gruaud-Larose sau Saint Pierre. Este opera unui singur om, fostul primar din Saint Julien, Henri Martin care a cumparat parcele (probabil cele nedorite) de la Chateau-urile din zona. Calitatea a fost dintotdeauna ok, sub fratii mai mari, “clasificati” si niciodata ceva iesit din comun, parerile despre vinurile lor in general fiind impartite.

Iarasi: daca m-ati fi intrebat vineri dimineata, nu cred ca as fi pariat ceva pe Gloria. Asteptarile erau din aceeasi categorie ca la Andron Blanquet-ul de mai sus: macar un Bordeaux generic, invechit corect si cat de cat baubil. Si cat de amarnic m-am (ne-am?) inselat.

Atacand Brane-ul…

Gloria a fost glorioasa, bifand primul loc in optiunile majoritatii participantilor la degustare. Un exemplu ca la carte de Bordeaux vechi, clasic. Un nas superb, complex, reminiscent de Pinot Noir, cu izuri de invechire si ceva fruct confiat in fundal. Dar niste arome tertiare aiuritoare, care te lipeau efectiv de pahar. Evolutie cu un echilibru magnific, lejera, “ethereal”, cu o substanta cvasiinexistenta, dar totusi prezenta. Aciditate inca vie si la post, final cu tanini prezenti si sesizabili. Exceptional…socant si aberant de bun in acelasi timp.

Si asa am ajuns la ultimul vin al degustarii. Cel mai vechi si probabil cel cu cele mai multe semne de intrebare. Chateau Brane-Cantenac Margaux 1967. Un vin de “numai” 48 de ani. Plecat de la Chateau in “fut de chene” si imbuteliat de un negociant din Bordeaux. Sanse sa fie inca in viata? Teoretic minime…Practic vinul era bine-mersi. Acelasi buchet de invechire tipic unui Bordeaux, complex, fermecator si o evolutie pe palatin demna de vinuri mult mai tinere. Cu siguranta nu i-as fi dat mai mult de 20 de ani in blind.

Cam asta a fost degustarea care ne-a cam lasat pe toti “puzzled” si cautand repere. As fi vrut (putut) sa scriu pagini despre fiecare vin, dar postura de organizator al degustarii nu este tocmai una lejera, care sa permita redactarea de note de degustare aprofundate. Aceasta in pofida faptului ca uneori uitam, din cauza vinurilor, sa trec la urmatoarea serie. Nu uit in schimb sa ii multumesc lui Marian pentru poze; fara el cu siguranta ne-am fi clatit ochii cu ceva exemplare miscate facute cu telefonul mobil…:)

Asa arata un blogger extaziat…

Oricum dintr-o asa linie de vinuri, sa iasa in fata tocmai cele socotite ca avand cele mai putine sanse este cumva dificil de acceptat fie si privind totul prin prisma sansei. Se reconfirma celebra zicala ca la exemplarele vechi nu exista vinuri (Chateau-uri) bune, ci doar sticle bune.

Dar si asa, plecand de la premisa ca vineri a existat un Dumnezeu al vinurilor care ne-a mangaiat pe crestet, se pune intrebarea ce rost si rol mai joaca eticheta si renumele unui Chateau de la o anumita varsta a vinurilor in sus? Poate doar de marketing si de departajare/segmentare a consumatorilor dupa puterea de cumparare. Pentru ca se pare ca banii in plus pentru o eticheta nu iti aduc decat cel mult un efect de placebo in privinta placerii suplimentare livrate.

Dar pe de alta parte ma intreb retoric: eu as fi participat la o degustare Bordeaux-uri vechi unde etichetele ar fost doar din categoria Gloria sau Andron Blanquet? Sau m-as fi dus pentru Pichon, de exemplu?

Pana la urma farmecul degustarii de vineri, pe langa vinurile superbe, a fost doza de “unexpected” si de “challenge the preconceptions” pe care acestea au furnizat-o, demonstrand ca in lumea vinului, de la un anumit punct incolo, totul e posibil si nimic nu e sigur.

Iar sentimentul acesta ca orice “underdog” are o sansa, cat de mica si ca in orice sticla de vin, indiferent de pret, se poate ascunde o revelatie, da dependenta unui “winegeek” ca mine!

P.S. I’m feeling lucky. Maybe too lucky. Asa ca urmatoarea degustare va fi de Burgundy: o miniverticala, ceva vechi, ceva nou si ceva din acelasi registru…dar aceasta peste cateva saptamani bune, probabil la sfarsitul lui mai.

Cine e interesat imi poate da mail, oricum voi anunta pe blog cand e ceva sigur.

Tags: Bordeaux, Degustare, Franta, Vinuri Vechi

Trackback URI | Comments RSS