Se stie deja ca istoria recenta a vinului romanesc de calitate este una destul de scurta, chiar efemera daca ne comparam cu tarile cu traditie de pe Batranul Continent. Cei care probabil imi citesc blogul au aflat deja ca exista doar cativa producatori romani care au cat de cat ceva istorie la activ, iar dintre acestia se distanteaza doi: Vinarte si SERVE.

Ca sa va ilustrez parerea personala de mai sus am sa va povestesc astazi despre un vin produs de Vinarte in 2003, care nu se mai afla acum in portofoliul producatorului. O sa ma intrebati ce rost are sa vorbim despre el daca nu se mai gaseste “in comert”. Pai are pentru ca istoria vinului (romanesc) asa se cladeste, prin exemple pozitive.

Este vorba de un Merlot (Sienna pe numele lui si chiar Merlot Premium Oak) de Vanju Mare (chiar Appelation Vanju Mare Controlee, sic!) cu 14% alcool si an de productie (ma repet) 2003. De ce ma repet? Pentru ca prin 2003 batea vantul prin rafturile “magazinelor de specialitate” (existau?) ca de altfel si prin parloagele care in ultimii ani s-au transformat asemenea lui Fat Frumos dupa ce s-a dat de trei ori peste cap, in viile de pe care se obtin acum vinurile „premium” ale patriei.

Vinul l–am gasit aciuat pe raftul unui „magazin de specialitate” din provincie, victima si martor tacut in acelasi timp al ignorantiei consumatorului roman care a “lichidat” intre timp toate recoltele interzise diabeticilor de “Grasa” si “Beciul Domnesc”. Pret? Doar 35 de lei. Poate la vremea lui parea mult,dar la ce se vehiculeaza acum prin piata e un chilipir. Ciudat, nu?

 Asadar:

Aspect (Culoare): Rosu visiniu, cu impresii brune si tente usor caramizii in borduri, dar in rest destul de opac si pigmentat pentru un vin de 10 anisori.

Nas: la prima “trecere” te lovesti de tusele specifice unui vin evoluat, cu ceva ciuperci, note de pamant, pielarie bruta si impresii de sange si carne maturata. Fructul ramane in planul doi, usor alcolizat dar nederanjant, cu aspecte gemoase, coapte si  adieri de ierburi uscate „romanesti” (cimbru, leustean, frunze de telina). Zaharul ars si frunzele de padure uscate completeaza tabloul unui nas complex, evoluat si totodata surprinzator pentru un vin romanesc de zece ani.

Gust: Atac domol, evolutie eleganta, dar in acelasi timp interesant de compacta, in stilul unui Merlot cu pretentii. Aciditate inca prezenta, vioaie, echilibrand competent impresiile de fruct copt, carnos, prezente si pe palatin. Taninii sunt inca la datorie si isi fac aparitia pe final, integrati, dar si cu o tusa „grippy”. Posgust mediu spre lung cu gemuri de fructe, magiun ars de prune si ceva impresii usor condimentate.

Un vin care a evoluat frumos si care, in mod neasteptat, mai are inca ceva ani in fata; combinatia fruct, tanini si aciditate simtindu-se inca destul de bine pe palatin. Evolutie compacta, aproape de monolit, dar insotita de lejeritatea si tusa de eleganta pe care doar anii le confera unui vin. La cei 35 de lei cat am dat pe el, ma declar nu numai pe deplin satisfacut, dar chiar asteptarile mi-au fost depasite.

Experienta de mai sus mi-a intarit convigerea ca un producator cu adevarat „quality” traieste nu prin texte, etichete si strategii mestesugite de marketing, ci prin vinurile pe care le creeaza.

Daca e sa dam timpul inapoi si sa ne gandim la anul 2003, ce a determinat Vinarte sa faca un vin bun, care sa reziste 10 ani pe rafturile prafuite ale magazinelor? Cu cine ar fi putut fi comparat daca era mai slab? Sau mai dulce… Care era concurenta? Poate eventual cu SERVE…

Si totusi l-au facut asa cum trebuie..martor este sticla de fata care a trecut testul timpului nefiind pastrata in cele mai bune conditii.

Asta inseamna calitate si traditie construite in timp: atunci cand poti foarte usor sa faci  vin prost si sa castigi bani in stilul general al pietei, dar alegi sa o iei contra curentului, spre mirarea generala a „pietei”.

Ars longa, vita brevis!

Trackback URI | Comments RSS