Sep 11 2013
Tondonia Rosado ’95 si ’97: doua vinuri complet diferite atat intre ele cat si de “restul lumii”
Astazi va prezint doua vinuri de la un celebru producator din Rioja, Lopez de Heredia, unul dintre putinii care mai tine sus stindardul “Old School” si nu a trecut in barca plina de baricuri si fructe a noului val. Desi este recunoscut pentru vinurile rosii (mai ales Vina Tondonia), care stau in medie cam 10 ani prin crama inainte de a fi scoase pe piata la preturi de 15-20 € sticla, am preferat (eu si Ciprian), manati de curiozitate, sa vedem cum arata un Rose in conceptia unui astfel de producator.
Este cumva si o ciudatenie, rose-urile fiind vinuri de consum curent, (preferabil in anul productiei) care sunt in flagranta contradictie cu concepte ce tin de evolutia vinului in timp. Exista cateva exceptii de la aceasta axioma in lumea vinului. Iar eu sunt omul exceptiilor si curiozitatilor. Mai ales la vinuri…
Rose-urile de fata au fost tinute in baric american timp de 4 ani, insa in baricuri vechi, aproape inerte din punct de vedere al impactului aromatic asupra vinurilor, influentand doar stilul acestora prin oxigenarea lenta. De doua ori pe an vinul a fost tras de pe drojdii manual, la final clarificat cu albus de ou, nefiltrat, imbuteliat si maturat la sticla inca 8-9 ani. Vintage-ul actual, aflat acum pe piata, este cel din 2000.
Cateva cuvinte despre fiecare vin:
Rezultatul unei recolte excelente, cu o culoare ce aduce aminte de chihlimbarul cognac-urilor, prezinta un nas evoluat, cu arome de Pinot Noir matur care tin de flori uscate, coaja de portocala uscata, frunze vestede, ceai negru, cu note de haine vechi, de lemn putred. Un fel de dulapul bunicii de pe vremuri.
Pe palatin este surprinzator de structurat si compact, prezent, cu un fruct bine evidentiat din categoria celor usor confiate, impresii de vanilie, note picante si citrice. Echilibru perfect, cu o aciditate ireal de bine integrata si cu o prezenta excelent dozata, care ii confera o nota de delicatete. O evolutie de o complexitate uluitoare, demna de un vin rosu matur si serios, care te fac sa te mai uiti o data pe eticheta sa vezi daca intr-adevar ai deaface cu un rose.
Spre deosebire de exemplarul de mai sus, acesta pare facut de alt producator, in alta tara si cu o alta filozofie. Vizual se apropie un pic de cel anterior, fiind insa mai deschis in nuante. Olfactiv insa evolueaza in alte tonuri, mult mai directe, elegante, usoare si focusate, cu tuse citrice si o combinatie aberanta de note de sampanie (biscuiti, toast si briose) cu tuse de cognac. Ceva caramel in fundal si o adiere ciudata de kerosen contribuie fericit la intregirea tabloului.
Pe palatin este direct, cu o aciditate bine aspectata, de o precizie taioasa, ca o sabie de samurai. Evolutie directa, prezenta si ceva tuse fructate, de capsuni usor trecute. Final care induce senzatii usor metalice, probabil din cauza aciditatii aproape electrice. Postgust proaspat si gurmand, cu note de condiment si aspecte usor dulci. Este mult mai fresh si direct decat cel de sus. Chiar la polul opus. Fara complicatii si complexitati, cu o osatura de aciditate bine definita, este la kilometri distanta de decadenta de arome si senzatii a ’95-lui.
Doua vinuri excelente, care imi vor ramane intiparite in memorie nu ca referinte in materie de rose, ci mai degraba ca exceptii hedoniste. Nu mi-au schimbat sistemul de referinta pentru ca pur si simplu nu as avea cu ce sa le compar, “in viata de zi cu zi”. Sunt din alt univers. Parere impartasita si de “colegul de pahar”.
Bun, cu totii cred ca stiti deja ca sunt un mare fan al Rose-urilor de tip Provence. Ca stil mi se par cel mai aproape de ceea ce trebuie sa fie si “sa faca” un Rose. Dar indiferent cat de mult imi plac, la un moment dat devin previzibile si monotone. Sunt facute cu un singur scop si datorita acestui fapt devin inevitabil victime ale preferintelor consumatorilor. Sunt ca un film de Hollywood despre care stii de la inceput ca o sa se termine cu “happy end”(sau ca un masaj tailandez, daca vreti asa). Da, efectele speciale sunt superbe, actorii joaca excelent, dar previzibilitatea evolutiei scenariului spre acelasi deznodamant, stirbeste din experienta filmului.
Pana la urma la un vin cautam dramul acela de nebunie si originalitate al producatorului. Pentru ca nimic nu este mai groaznic pentru un pasionat de vin decat predictibilitatea. Acelasi vin, acelasi stil, acelasi linie, an de an, zi de zi…Rutina, monotonie, constanta. Sa stii dinainte ce bei, inainte chiar sa fi desfacut sticla.
De aceea, cele doua vinuri de mai sus mi se par mai degraba declaratii de intentie decat Rose-uri. Nu au nimic in comun cu stilul (stilurile) cu care sunt(em) obisnuit(i).
Probabil si datorita acestui motiv, al cautarii noului si diferitului intr-o lume a vinului care este impinsa din ce in ce mai mult spre previzibil si programat, cele doua vinuri mi-au placut atat de mult.
[…] sine: un vin de vara, fara pretentii, un fel de forma fara fond. Bine exista si rose-uri serioase (exemplu). Bineinteles nu la noi, unde toate sunt facute cu un scop pur comercial (nu ca albele si rosiile […]