Orice iubitor de vin se bucura cand are sansa sa deguste un vin mai vechi (din 2003 sa zicem) papilele tresaltand si tremurand in asteparea licorii nepretuite. Cand este vorba in schimb de un vin romanesc, peisajul se innoreaza brusc, pe fruntea degustatorului avizat aparand brusc nori de furtuna si riduri persistente, semne ale unor rictusuri exersate de-a lungul timpului, vechi cicatrici capatate in lupta cu chimia, zaharul si gradele alcoolice ale producatorilor autohtoni.

Pentru ca el, nu e asa, stie ca probabilitatea ca un vin romanesc din 2003 sa mai fie baubil in anul de gratie 2012 este destul de mica si tine de providenta aparitiei pe eticheta a numelui unuia dintre cei 2-3 producatori autohtoni care erau capabili (si doritori) in 2003 sa faca vinuri care sa se poate bea si in obscurul an de gratie 2012. Si cum probabilitatea de mai sus se apropie periculos de mult de cea a castigarii la 6 din 49 cu o varianta simpla, prima data in viata cand joci, ultimele sperante se imprastie intr-un mod cu totul si cu totul normal dar deprimant, ca niste fulgi de papadie intr-o furtuna de vara, cand citesti pe eticheta Vincon Vrancea, Beciul Domnesc. Cavalerii apocalipsei coboara grav spre marginea paharului, promitand exorcizari lungi si dureroase pentru cel care va cuteza sa se infrupte din lichidul in cauza.

Dar nu este totul pierdut: producatorul, in imensa lui grija fata de consumator si de simturile acestuia si avand viziunea unei posibile evolutii grandioase a vinului in sticla, salveaza (pentru a cata oara?) „palatul” consumatorului (si cladirea si organul de degustare) printr-o manevra agera si extrem de bine stapanita in peisajul oenologic autohton: adaosul de zaharul. Sau restul de zahar… Pentru ca, nu e asa, ce pastreaza mai bine vinul decat o doza sanatoasa de zahar care pe langa faptul ca actioneaza ca un vehicul inter-temporal care va asigura o calatorie prin timp lipsita de evenimente a licorii din sticla, va ascunde cu dibacie si “scurtaturile” din crama sau din vie, atat de costisitoare de altfel in conditiile unei corecte vinificari in sec. Nu ma pot abtine sa nu fac o comparatie cu celebra poezie a lui Macedonsky, „Noaptea de Decembrie”, unde intr-un final „drumetul pocit” care prefera toate scurtaturile ajunge la Meka in pofida emirului din Bagdad, tanar si cinstit, care moare visand la portile acesteia. O metafora care de altfel se potriveste destul de bine peisajului vini-viticol autohton, dar care (sper) incepe incet-incet sa se piarda in uitare.

Iata deci portretul succint, in trei tuse de penel al unei nestemate rare, piesa pretioasa, aflata in fata subsemnatului prin grija unui prieten (sper bine intentionat) care dupa ce i-am explicat eu cum e cu vinul si ca cel dulce de pe la noi nu prea e ceea ce trebuie, a gasit de cuviinta sa ma „cadoriseasca”  cu mostra de fata, pe principiul: “Eu nu mai beau posirci…vezi tu ce e cu ea!”.

Daca nu ati dedus inca din descriere, eticheta spune asa: Feteasca Neagra Beciul Domnesc 2003, Demidulce.  Gandind reflexiv la aceasta denumire si incercand sa trag de timp (lucru pe care in genere nu il fac in fata unui pahar de vin) observ ca gasesc in ea coordonatele spatiului mioritic reprezentate cu aproximativ toate eresurile legate de microcosmosul consumatorului obisnuit de vin autohton:

• Soiul romanesc, de traditie, Feteasca Neagra: speranta vesnica si inca neconfirmata a viticulturi romanesti, o adevarata Meka a celor mai priceputi si stralucitori emiri (a se citi oenologi) de pe la noi.
• Beciul Domnesc, o alaturare fericita de termeni dragi atat omului de rand, posesor de beci pentru muraturi si zaibar, cat si boierului care aspira la caftanul domnului
• In final cuvantul care indulceste tot ansamblul etimologico-frazeologic: Demidulce, sugerand lapte si miere, impacare, satisfactie imediata, liantul care uneste intregul ansamblu si care pune Feteasca Neagra in Beciul Domnesc, pentru ca, nu e asa, domnul nu poate bea decat vin dulce.

.

Pentru a inchide cercul asocierii poetice de mai sus, putem conchide ca la aceasta Meka pe care o reprezinta Feteasca Neagra de pe la noi se poate ajunge pe mai multe cai. Unii aleg drumul greu dar corect, presarat cu dezamagiri, iluzii si vorbe de ocara din partea comunitatii mai mult sau mai putin avizate (aici ma includ si pe mine bineinteles),  elemente proprii unei aventuri initiatice. Altii pe cel ocolit, dar dulce si aducator de vanzari si succes financiar in ultima instanta. Si uite asa, se intampla sa ne moara emirii unii dupa altii si uneori mi se pare ca joc si eu rolul unei parti a peisajului oenologic autohton, cu caracter pronuntat desertic, care parca nu pedepseste pe cine trebuie:

“Pe cand sovaieste camila ce-l poarta…
Si-n Meka strabate drumetul pocit,
Plecat schiop si searbad pe drumul cotit
Pe cand sovaieste camila ce-l poarta…”

Daca cineva credea (spera) ca va citi note de degustare in postarea de fata se inseala amarnic. Nu am facut decat sa semnalez ca sunt in posesia unei „bijuterii oenologice unice”, o chintesenta a filozofiei autohtone de a produce si promova vinul la momentul actual. O sa spuneti Nu, ca acum s-au mai schimbat lucrurile din 2003. Ei bine, eu va spun tot Nu: La Vincon Feteasca este tot Demidulce si tot Neagra, cam ca perspectivele vinului autohton pe pietele internationale… S-a schimbat doar anul, desi e posibil sa fie acelasi vin, pentru ca pe site tot cea din 2003 apare si nu la categoria Vinoteca…

Cand voi sacrifica mostra de fata pe altarul lui Bachus? Sau mai degraba cand ma voi sacrifica pe mine pe altarul cunoasterii? Asta ramane de vazut! Oricum voi astepta compania celui care mi-a daruit-o, pentru ca nu e asa (deja intrebarea asta retorica si introspectiva devine laitmotiv), vinul daruit trebuie impartasit cu cel de la care vine. Si cum as putea altfel sa ii multumesc ca imi citeste blogul cu atata atentie, decat la un pahar cu vin: Feteasca Neagra Beciul Domnesc Demidulce 2003, 11,5% alcool…

P.S. 1: Ca sa internationalizam putin problema Fetestii Negre Demidulci,  pot sa va aduc la cunostinta ca vizitand la intamplare un hipermarket din Germania cu ocazia Prowein, am gasit doua vinuri romanesti prezente la raft. Amandoua sub 3 euro: Crama Oprisor (Val Duna) cu un Sauvignon Blanc si bineinteles: Schwarze Mädchentraube la fel de Demidulce ca cel de fata. Din ce am gasit pe net, vad ca pe unele contraetichete ale produselor de acest gen se specifica si provenienta produsul: Dealul Mare. Are rost sa mai traduc sau sa mai explic ce parere au nemtii de soiul pe care vrem noi sa il facem port-drapelul viticulurii autohtone si care acolo se importa sub forma posircii de mai sus de ani buni, invadand practic piata si convingand consumatorii ca asa trebuie sa arate o Feteasca Neagra romaneasca? Chiar sunt curios cum ar explica viticultorii nostri din Dealul Mare unui consumator neamt (ocazional) al licorii de mai sus cum se face ca “Bordeaux-ul Romaniei”(sic!) produce asa ceva. Din pacate nu e vina lor si e ceva ce nu pot controla in mod direct. Dar care ii influenteaza implicit pe ei si produsele lor ca si perceptie pe piata germana. Eu personal m-as gandi de doua ori inante sa spun unui neamt care s-a intalnit cu vinul de mai sus ca Dealul Mare e “Bordeaux-ul Romaniei”…

P.S. 2: Dupa experienta de mai sus, ii privesc pe cei de la Oprisor (in fine Reh-Kendermann) cu mai multa intelegere… Mai ales cand ma gandesc cat costa Feteasca de mai sus in magazine.

Tags: Feteasca Neagra, Schwarze Mädchentraube, vincon

Trackback URI | Comments RSS