Recunosc! Sunt cateva pericole care ma pandesc, asociate atat cu profesia mea de baza cat si cu mai noile indeletniciri din blogosfera. Unul dintre acestea, de care incerc sa fiu permanent constient si sa il tin sub control pe partea profesionala, l-am descoperit de curand manifestandu-se si in domeniul activitatilor asociate vinului. Se numeste Autosuficienta.

Episodul care mi-a prilejuit introspectia care a dus la concluzia de mai sus este legat de noua revista aparuta in peisajul presei de specialitate autohtone. Ca o divagatie, peisajul arata destul singuratic inainte, asemeni pozelor cu cate un copac in mijlocul unei campii. Si cand zic copac ma refer la cei de la Vinul.ro care au reusit sa scoata in mod constant de atata amar de ani o publicatie lunara de specialitate si sa o impuna pe o piata nu tocmai matura si abordabila. Pentru asta merita felicitari!

Dar sa revin si sa explic cum am ajuns la sentimental din titlul postului. De revista Millesime auzisem de nenumarate ori inainte si recunosc ca am fost invitat la lansare, dar din motive independente de vointa mea nu am reusit sa ajung desi mi-as fi dorit foarte mult sa ii cunosc personal pe cei care se ocupa de ea. Bine, cu o parte din colectiv (Bogdan) m-am mai intalnit si cu alte ocazii, deci ne stiam; de restul auzisem (citisem) lucruri interesante.

Apoi revista a aparut la vanzare si recunosc ca am vazut-o de cateva ori, invelita in tipla, pe rafturile chioscurilor de ziare de prin hypermarketuri. De ce nu am cumparat-o de atunci? Hmmm..desi imi pot da destule motive facile, daca sap mai adanc in etapele procesului decizional descopar un inamic vechi si binecunoscut: autosuficienta. Argumentatia interioara era simpla: cam stiu despre ce este vorba, ce sa fie nou, mai citesc la Bogdan pe Blog, gasesc oricum materiale pe Internet despre tot ce as putea citi in ea, etc. Foarte interesant ca internetul, cu uriasa cantitate de informatie pe care ti-o pune la dispozitie in orice domeniu, are in final un efect invers, destul de pervers, prin care ajungi sa te complaci in idea ca nu mai ai nevoie de alte surse si poti apela oricand la oracolul numit Google.

Si asa am trait linistit vreo luna de zile, trecand de multe ori pe langa ea, reiterand si reimprospatand cu argumente noi rationamentul de mai sus, mintindu-ma singur. Cu fiecare intalnire sentimentul de autosuficienta crestea si devenea mai puternic.

 Ce sa intamplat pana la urma de am ajuns sa scriu aceste randuri? Doua lucruri (bune, sic!):

Unu: am citit la un confrate, altul decat Bogdan, despre revista (interesant cum actioneaza mecanismul “curiozitatii colegiale” in cazul in care transmitatorul mesajului se schimba) Doi: am gasit intr-un raft un exemplar fara folie, pe care am apucat sa il rasfoiesc putin. Si am fost convins pe loc. Dupa putin timp, il citeam deja acasa…

In urma experientei va impartasesc cateva concluzii:

Despre revista: nu as putea spune ce articol mi-a placut in mod special, pentru ca sentimentul a fost de ansamblu: mi-a placut revista. Este exact sentimentul pe care il am in fata unui vin care ma fascineaza de la primul contact si imi dau seama ca nu are rost sa ii caut defecte. Nu pentru ca nu le-ar avea, ci pur si simplu pentru ca ar strica experienta de ansamblu. Si oricum carcotelile o sa le tin pentru mine ca sa am ce sa vorbesc cand ma intalnesc cu Bogdan..:) Am o singura recomandare, pe care o fac viitorilor cititori, pentru ca stiu cum procedez eu de obicei: nu treceti peste cuvantul de deschidere al d-ului Popa si dupa ce ati lecturat, pe sarite, articolele care v-au interesat cel mai mult, cititi-o de la inceput la sfarsit in ordinea in care a fost conceputa. O sa aveti o surpriza placuta.

Despre persoana de fata: oricat de vasta ar fi informatia oferita de internet, nimic nu se compara cu senzatia unei carti (reviste) pe care o tii in mana si cu faptul ca informatia din ea a fost decantata de oameni la fel de pasionati de subiectul respectiv ca si tine, care au prelucrat-o si imbogatit-o. Perspectiva si interpretarile personale au, cel putin in cazul meu, o importanta deosebita atunci cand vorbim despre un subiect vast  si cu tuse  subiective, cum este vinul si tot ce poate fi asociat acestuia. O sa dau glas unui truism, care prea des se confunda cu banalitatea: Niciodata nu e prea tarziu ca sa inveti.

Pe langa faptul ca mi-a prilejuit o introspectie interesanta si necesara din cand in cand, Revista Millesime mi-a oferit si un punct de vedere nou si interesant asupra presei de vin, diferit de stilul cu care eram obisnuit frunzarind Wine Enthusiast, Decanter si Vinul.ro.

Este mai buna sau mai putin nimerita aceasta abordare? Nu cred ca asa se pune problema. Nici macar nu vad cele doua reviste autohtone ca fiind concurente. Poate domeniul este acelasi, dar publicul si perspectivele sunt diferite. Eu cel putin percep diferit cele doua publicatii. Din punctul meu de vedere, fiecare are rolul ei, bine definit si era necesara aparitia revistei Millesime. Stiu, daca gandim la rece, exista argumentul ca nu avem piata educata si consumatori de vin pentru doua publicatii de specialitate, dar asa cum am spus-o de nenumarate ori: piata se formeaza si consumatorul se educa. Asa au facut de la inceput si fac in continuare cei de la Vinul.ro, asa cred ca o sa faca si cei de la Millesime. Si oricum se aplica si aici  principiul binecunoscut care guverneaza vinul (romanesc), din punctul meu de vedere ca blogger: niciodata nu exista destula diversitate si calitate.

Pe scurt, le multumesc celor de Millesime pentru ca mi-au facilitat mica revelatie de mai sus si le doresc mult success  pe mai departe! In mine, cel putin, si-au castigat un cititor fidel!

Tags: Millesime, revista, vin

Trackback URI | Comments RSS