Sambata trecuta, ziua portilor deschise la SERVE. Nu va mai povestesc despre SERVE, v-am povestit de atatea ori. Si oricum din punctul meu de vedere nu s-a schimbat nimic, impresiile sunt aceleasi. Iar istoria e mai greu de schimbat. Sau de creat. Apropo, stiati ca au fost primii care au plantat Chardonnay in Dealu Mare? Acum ca o fi bine, ca o fi rau, Chardonnay-ul lor de pe Terra e de referinta in materie pe la noi. Si din 2011 il fermenteaza direct in butoi la temperatura controlata prin bare de inox. Sambata am avut ocazia sa degustam o mica verticala 2011- 2014 din specimenul respectiv.

Inainte sa va enumar impresiile personale despre vinurile degustate va avertizez ca am fost racit cobza si din punct de vedere olfactiv total lipsit de simturi. Asa ca astazi fara flori, fructe, condimente sau baieti, doar impresii din teren, de la nivelul ierbii, din zona papilelor.

Sa revenim la Chardonnay. Ziceam ca am degustat 2011-2014. Asadar (doar) gustativ stam cam asa:

• 2011 intregrat, lejer, evoluat, cu fructul usor in spate si “faded”, dar cu o structura buna si o aciditatate vioaie. Plus un final proaspat si mineral. Este genul de Chardonnay numai bun de baut si de asociat cu preparate culinare mai fancy si gingase peste care unul proaspat scos de la baric ar trece ca un buldozer. Pentru mine este exact ce trebuie si ce vreau de la un Chardonnay baubil.
• 2012 An cu temperaturi mai ridicate, corp mai plin, prezent, cu aluzii calde in final si un plus de apasare si cremozitate la nivelul papilelor. Aciditatea este acolo, dar comparativ cu restul se lupta nitel sa sustina corpul. In final invinge, ajutata fiind si de tusele usor tonice.
• 2013 Are de toate. E genul de Chardonnay asezat, la care notele de lemn nu mai iau prim planul si se integreaza cum trebuie cu tusele fructate. Intr-o lume ideala acesta ar trebuie sa fie acum in piata, iar cei care l-au pastrat pot sa il bea. Un Chardonnay baricat scoala, care „combina” fericit notele onctuoase cu aciditatea si fructul copt. Mai are potential de evolutie, dar este perfect abordabil acum, mai ales pentru cei care vor sa prinda inca fructul in fata, prezent.
• 2014 ultimul sosit in serie este usor diferit de restul, probabil prin prima anului mai rece. Coloana de aciditate este clar definita, crispy si sustine excelent corpul si notele baricate. Fructul este si el acolo, profilul aromatic inclinand mai mult spre mere si pere decat spre chestii ripe sau exotice. Mi-a placut foarte mult, imi aduce aminte de un Chablis bun si ii prevad un viitor lung si luminos. De pus deoparte.

Per ansamblu, vinurile desi impartasesc un element comun, o tusa minerala si un echilibru frumos intre corp si aciditate, exprima foarte bine conditiile anului in care au fost facute. Ceea ce este si de dorit si trebuie sa se intample. Eu unul as bea acum 2011 si as pune 2014 deoparte. Dar 2013 ar fi un “crowd pleaser” perfect.

A urmat o mini-verticala de Feteasca Neagra Terra Romana 2010-2013, nu inainte de a trece nedrept de meteoric prin unul dintre cele mai bune vinuri albe romanesti cu un „track record” de invidiat in spate, Cuvee Amaury. Versiunea 2012 pastreaza stacheta sus si mentine impresia de subtilitate si eleganta suprinzatoare pentru un alb de Dealu Mare.

Dar sa trecem la Fetesti:

• 2010 Evoluata atat cromatic cat si gustativ. Olfactiv sunt “out of the game” dupa cum va spuneam. Pe palatin evolueaza lejer, usor subtire si “skinny”. Fructul este cumva dried-out. Desi mi s-a parut usor “over the top” este un exemplu excelent de vin intregrat si perfect abordabil acum.
• 2011 foarte bun echilibru intre toate componentele: aciditate, tanini, fruct. Expresiva, numai buna de baut acum, baricul s-a integrat perfect, iar vinul este extem de versatil.
• 2012 Anul mai cald a scos in evidenta varianta 2012 mai ales prin corpul moale, catifelat, “plush” asociat unei aciditati mai scazute. “Nervul” este acolo, il simti in structura si pe final, doar ca este acoperit de faldurile de fruct dulceag. Emuleaza cumva, in maniera proprie soiului, stilul Chardonnay-ului din acelasi an.
• 2013 Tanara, cu toate componentele la maxim si cu o nota verde, specifica vinurilor proaspete, care inca isi cauta locul in sticla. Baricul se simte chiar si gustativ, taninii sunt inca naravasi si vinul are nevoie de ceva timp sa se slefuiasca. Ingredintele unui vin cu potential sunt insa acolo.

Toate cele patru exemplare sunt vinuri cu pedigree european, de Lume Veche. Vinuri cu personalitate si care cer mancare. O nota picanta si spicy in partea a doua a evolutiei si pe final e un element comun, indiferent de capriciile anului, insotita de tusele de prune in diferite declinari, dar aici e posibil ca si subcontientul sa imi joace feste. Stilul SERVE de Feteasca Neagra este cumva diferit de al celorlalti producatori din zona, cu vinuri mai acide, expresive si nervoase in tinerete care se aseaza bine la sticla daca aveti rabdare cu ele.

Si aici ajungem la noutatea prezenta in degustare: Cuvee Guy de Poix Feteasca Neagra 2012. Total diferita de cele patru enumerate mai sus, la capatul opus chiar. Un vin masiv, amplu, musculos, concentrat. Il ajuta in acest sens si cei 15.5 % grade alcool care definesc un corp cremos, onctuos si catifelat care umple palatinul cu tuse de fructe dulci si impresii de ciocolata. In mod cumva socant aciditatea sustine excelent constructia masiva, impunatoare, vinul nu pare nici un moment obositor sau „jammy”, iar taninii generosi de pe final tes o structura densa si ferma care sustine excelent tot esafodajul si contribuie la senzatia de masivitate.

Un vin total diferit de stilul SERVE, un vin de autor, care emana putere si care probabil emuleaza cu succes stilul acelei Fetesti primordiale, facuta dintr-o mini-productie, care l-a determinat pe regretatul Conte de Poix sa ramana in Dealu Mare.

Inainte de Cuvee Guy insa am revazut cu aceeasi placere ca prima data Cuvee Charlotte 2011. Rar mi-a fost dat sa beau vin romanesc mai rasat si stilat ca cel de fata. De o subtilitate si eleganta aristocratice, imi aduce aminte de un pedigree bordelez in declinarile sale rafinate. Probabil in universul preturilor la care se tranzactioneaza Bordeaux-urile la ora actuala ar figura la un RPC redutabil.

Cu o structura subtila si o exprimare de genul “less is more” sau “mana in fier in manusa de catifea” nu e de mirarea ca a suprins-o extrem de placut si pe Jancis toamna trecuta la Timisoara cand l-a punctat cu cel mai bun scor acordat vinurilor romanesti degustate: 17,5 p. Un vin de mare clasa, la ora actuala una din referintele in materie de la noi, unic ca stil si filozofie. Din pacate, pentru ca desi probabil nu este pe gustul pietei autohtone asa cum arata ea la momentul actual mi-as dori sa vad mai multe vinuri de genul acesta pe la noi.

In final, tot la capitolul „revederi” am verificat evolutia pentru Cuvee Alexandru 2007. Un vin care are deja opt ani la bord si la care fructul a inceput sa lase loc notele de invechire. Deja pare usor subtire la mijloc, cred ca de abia s-a asezat pe un platou pe care probabil va ramane ceva ani. Ramane de vazut si de cercetat pe viitor; oricum este pe terminate la crama si altul ca el nu va mai exista.

Cam acestea au fost evenimentele oenologice care au punctat vizita de sambata. Nu imi ramane decat sa amintesc meniul interesantul meniu de degustare produs local de cei de la Terra Carpatica special pentru vinurile SERVE; prilej de experimente si asocieri inedite si usor iesite din „mainstream-ul literaturii de specialitate.

Ca o concluzie a escapadei, la SERVE e totul cum stiti si desi au bifat multe premiere pentru piata autohtona de vin, reusesc sa insufle un sentiment de siguranta si echilibru destul de rar intalnit intr-o piata autohtona a vinului care seamana mai mult cu o mare agitata in care fiecare este aruncat din colt in colt si isi cauta locul. Probabil si datorita faptului ca este unul dinte putinii producatori autohtoni care pe langa clasicele noi lansari pe pista poate oferi la degustare si versiuni anterioare ale vinurilor, proband un istoric si o filozofie orientata spre calitate.

Tinand cont de cum a aratat 2014 sunt curios cum au iesit vinurile albe din Dealu Mare. Traiesc in suflet cu speranta ca de data aceasta voi putea sa beau linistit niste vinuri mai proaspete si vioaie, fara volume impresionante de alcool si supraextractii nenecesare.

Insa ca sa imi dau seama daca dorinta mi se va implini am nevoie de cateva premise:

1.  Un soi care sa exprime cat mai bine conditiile meteo ale anului si ale locului (terroir-ului) unde a fost crescut. Chardonnay-ul este un candidat ideal, fiind un varital neutru, fara multa aciditate naturala (nu vorbim de Chablis sau Champagne, da?) si care se comporta ca o panza alba pentru an si vinificator

2.  Un producator serios care sa respecte via si vinul si in anii mai dificili (cum a fost 2014) cand e mai greu si costisitor de lucrat si de intretinut.

3. Un stil de vinificare usor iesit din tiparul supracopt si suprabaricat atat de des intalnit pe la noi.

Premisele de mai sus s-au reunit sub forma unui Chardonnay devenit deja un clasic: Terra Romana de la SERVE. Viile lor de Chardonnay plantate in 2006 se apropie de pragul de 10 ani, fiind, cred, unele dintre cele mai vechi din Dealu Mare din categoria replantarilor.

Si asta a inceput sa se vada in vinuri: Chardonnay-ul respectiv arata din ce in ce mai bine de la an la an si de aici incolo ma astept la surprize din ce in ce mai placute. Vinul l-am primit din partea producatorului acum cateva zile si arata asa:

Aspect (Culoare): Galben deschis, nu foarte pigmentat, aluzii verzui, premisele sunt pozitive

Nas: elegant, floral, cu fructe coapte din categoria merele si perelor si usoare aluzii reductive in debut, virand treptat spre fructe exotice coapte (babane, ananas) cand se deschide. Tusele de vanilie, croissant si ceva alune prajite completeaza din fundal fructul, fara sa il domine, alaturi de nuante de ierburi uscate si unt proaspat. Integrat, complex, evolutiv.

Gust: Atac vioi, corp mediu, evolutie lejera, proaspata, cu o aciditate bine definita, precisa, care pune in evidenta fructul copt si suculent. Echilibru foarte bun, alcool inexistent (are “doar” 13.5% ). Fara greutate, fara fruct supracopt, fara “dulcegarii” de miere si vanilie in exces. Cu o prospetime citrica, de gref si lamaie plus o tusa tonica pe final. Postgust lung cu note de patiserie, unt si fruct copt.

Una peste alta un vin Bun spre Foarte Bun, fara greutatea si apasarea Chardonnay-urilor mult prea des surpabaricate. Elegant, abordabil, fin este genul meu de Chardonnay (aviz amatorilor de bombe de fruct si vanilie). RPC Bun, in general il gasiti pe la 50 de lei in piata sau in jur de 40 cand apare la un unvinpezi, pentru cei care au rabdare.

Vinul mi-a confirmat banuielile si sperantele in sensul ca intr-un an mai racoros Dealu Mare este capabil sa scoata si genul acesta de vinuri in care forta si opulenta bazate pe corpolenta si alcool lasa loc elegantei sustinute de aciditate si finete.

 Singura curiozitate pe care o mai am este cum va prinde la publicul de la noi. Asa ca cine o sa-l bea, il astept cu impresii.

Ieri bantuind prin hypermarket-urile patriei (in speta de fata Auchan) mi-au cazut ochii in mod fatidic pe o eticheta noua, dar cu iz familiar. Iz familiar pentru ca era de la Halewood, in stilul gamei lor „Special Reserve” (sic!), iar noua pentru ca afisa o cromatica usor diferita fata de ce eram obisnuit.

Trec peste denumirea de “Floare de Luna” (ce o fi vrand sa insemne chestia asta nu stiu)  si peste cromatica ciudata (sa asociezi negrul cu rosu pe o eticheta de vin  deja bate la noi in Sange de Taur, dar poate asa s-a vrut) si aflu ca am de-a face cu o “Private Reserve”. Deja denumirile in engleza de pe sticlele de vin romanesc nu ma mai socheaza/exaspereaza decat in mica masura, expus fiind in decursul timpului la “iradieri” cu o sumedenie de preluari, din toate limbile pamantului. Avem de la Tenute si Weingut-uri la Domaine, Chateau-uri si Clos-uri. Si asa mai departe…

Priveam asadar la „Private Reserve”, englezism care in traducere libera suna a “rezerva privata, personala”. A cui? Nu se specifica. Probabil ca a cumparatorului. Cuvantul „reserve”, mai ales pe o sticla de vin,  mie personal imi suna a ceva deosebit, care a fost pus deoparte, maturat si “bibilit” cu grija o anumita perioada in cramele producatorului.

De altfel termenii asociati din alte limbi ale vinului spun cam acelasi lucru:

• “Reserva” pe un vin spaniol inseamna ca  a fost maturat in crama minim 3 ani dintre care minim 12 luni in baricuri de stejar.

• In Portugalia “Reserva” inseamna ca vinul are minim 0.5% alcool peste minimul regional si a fost realizat intr-o recolta “declarata”, deci strugurii (si vinul) sunt (teoretic) de o calitate mai buna.

• “Riserva” de la italieni e cumva un concept mai variabil, in functie de fiecare DOC(G), dar implica in majoritatea cazurilor o anumita perioada de maturare in crama fata de vinurile obisnuite. In cazul zonelor consacrate, de traditie, cum ar fi Chianti, vinul denumit “Riserva” trebuie maturat minim 24 de luni inainte de a fi scos pe piata, fara a fi mentionat cat in sticla si cat in baric. La Barolo sunt necesare minim 62 luni din care 18 luni in lemn, pentru a se putea trece “Riserva” pe eticheta si asa mai departe.

• In Lumea Noua termenul nu este reglementat in mod oficial, fiecare producator decide singur si cu de la sine putere  ca o parte din vinurile sale sunt mai bune si trece pe eticheta “Reserve” dupa cum ii dicteaza constiinta sau spiritual antreprenorial.

Deci cam in toata Lumea Veche (din asta ziceam ca facem si noi parte, da?) termenul respectiv este cat de cat reglementat si implica o maturare a vinului respectiv in crama si un nivel de calitate presupus superior.

Si revenim la cazul de fata. Avem o eticheta de vin din Dealul Mare (intamplator o Feteasca Neagra) pe care scrie „Private Reserve”. Bun…curios intorc sticla sa vad din ce an este vinul si surpriza: 2013. Pai stati nitel, cum vine asta? Cum ramane cu „reserve”? Pai cat a stat vinul respectiv in crama?

Sa calculam: daca strugurii au fost recoltati in septembrie, cu tot cu fermentarea clasica, malolatica si alte procese tehnologice, calculam, pana la jumatatea lui martie aprox. 6 luni. Dar asta nu de elevaj sau de maturare. Sase luni au trecut de cand strugurii erau inca in vie. De baricuri nu cred ca se pune problema sa fi vazut, eventual niste cipsuri de la care sa vina „vanilia” si „condimentele” specificate pe eticheta. Vinul de fata se califica mai mult in categoria „vin tanar” decat „reserve”.

Dar sa vedem cum suna reglementarea termenului romanesc in caietul de sarcini DOC Dealu Mare. Acolo nu gasim definit termenul „Private Reserve” (sic!), in schimb gasim termenul ”Rezerva”. Si scrie asa:

–         In cazul vinurilor de origine controlata ”DEALU MARE” maturate minim 6 luni in vase de stejar si/sau invechite in sticla timp de cel putin 6 luni se poate utiliza la etichetare mentiunea traditionala “Rezerva” .

Aha, deci se poate trece si la noi “Rezerva”, dar legea cere anumite conditii. Pe care vinul de fata evident nu le indeplineste. Decat daca au crescut strugurii direct in butoaiele de stejar sau in sticla, ca sa bifeze 6 luni de maturare, cam pe vremea asta.

Bine, o sa ziceti, dar producatorul a scris “Private Reserve”. Da, corect, nu a incalcat nici o lege, doar a facut un artificiu tipic romanesc. Pentru ca legea ii permite si nu se specifica in mod clar ca nu poti scrie “Rezerva” tradus in alte limbi pe eticheta.

Deci vinul nu poate fi “Rezerva”, dar este “Reserve”. Si inca una “Private” Sic!

Pe scurt, revenim la folosirea laxa a termenului “Reserve” in Lumea Noua (care in speta de fata se aplica si la noi): in functie de constiinta sau spiritual antreprenorial al producatorului care uneori da, asa usor, in reclama inselatoare. In cazul de fata cred ca este vorba de a doua varianta…adica de un exces de spirit antreprenorial cu o usoara tusa de inducere in eroare a consumatorilor si in consecinta cu un postgust amar. Tipic pietei romanesti de vin as spune…

P.S. I: Nu este vorba doar de Halewood, mai fac si altii de la noi (si de afara) “ghidusii” de astea. Doar ca de data asta e flagranta. Sa scrii „Reserve” pe un vin din 2013 frizeaza ridicolul si penibilul… Astept cu nerabdare o „Gran(d) Reserva” din 2014. Sau „Big Reserve”, dupa caz…

P.S. II: Nu disperati, se poate si mai rau: ce treaba are Feteasca Neagra (Neagra, da? si cu eticheta preponderent neagra) cu Floarea Soarelui (un simbol solar si care printre altele e impamantenita in constiinta populara de la noi ca furnizor de seminte de spart la meciuri sau la scara blocului, cu o bere alaturi) pentru mine e un mister.

Intortocheate sunt caile (re)brandingului…dar de data asta sa nu le spunem pe nume…

Sursa: http://www.halewood.com.ro/