Este foarte interesant in ultima vreme de urmarit evolutia publicului autohton in materie de vin. Si mai ales a”pasionatilor”, cum le place celor care populeaza departamentele de marketing si PR ale producatorilor sa le spuna. Sau cu alte cuvinte a celor cu care se fac cam toate degustarile, publicul fidel care oricum nu cumpara nimic, dar nici nu rateaza nimic in materie de evenimente de vin.

Un fenomen/segment perfect normal, intr-o piata normala de vin. Spre care tindem si noi. Sportul acesta cu  degustari, concursuri ad-hoc si acordatul de puncte e o metoda foarte buna de a apropia omul obisnuit de vin si practic de a-i da un sens in lumea acesta mare a vinului. In care cei mai multi se simt pierduti si incearca sa isi faca ordine in idei si concepte cu ajutorul punctelor.

Dar nu toti se multumesc pur si simplu sa bea vinul si sa se bucure de el. Unii vor sa arate ca sunt mai cu motz decat restul, ca se pricep, ca evalueaza, ca sunt formatori de opinie si intr-un final, in mod invariabil ajung la “the holly grail” al priceperii: (auto)titulatura de “critic de vin”.

Coroana de lauri pe care au castigat-o in lupta crancena cu alti aspiranti la titlul de critic si pe care si-o pun singuri pe cap. Cu autosuficienta omului care le stie si le-a baut pe toate. Intotdeauna mi s-a parut fascinant de urmarit momentul declararii calitatii de critic de vin. Nu, nu exista scoala pentru asa ceva, te declari singur cand crezi tu ca deja te pricepi prea mult ca sa ma stai in anonimatul si supa primordial a astora cu care bei la masa…

Ma gandesc ca este o strafulgerare la ceas tarziu de seara, dupa cateva pahare, cand defectele comesenilor pasionati de langa tine apar monstruoase si deja nu te mai suporti in compania lor. Si vrei ceva mai bun. Simti cum te trag inapoi, tu esti (cel) mai bun decat (dintre) ei si vrei sa semnalizezi aceasta lumii intregi care simti ca te percepe ca pe (inca) un betiv notoriu.

Nu, tu nu esti baiatul acela care isi pierde noptile prin carciumi. Esti un fin cunoscator. Iar noptile acelea carora le-ai pierdut sirul, inecate in alcool sunt de fapt degustari si cursuri de perfectionare. Si deja simti ca perfectionarea si-a atins scopul. Si iei o decizie radicala: de maine dimineata treci pe cartea de vizita si in semnatura de la mail titulatura de  “critic de vin”. Yeah right…

Ingredientul principal al criticului din orice domeniu este mimarea impartialitatii.

In mod evident nu exista impartialitate, acesta fiind un concept  pur teoretic. Mai ales la vin. Constient sau inconstient toti suntem conditionati de anumiti factori in alegerile pe care le facem. De fapt un complex de factori cvasi-imposibil de reprodus  fidel in cazul altei persoane. De aceea impartialitatea fiecaruia este un concept profund personal, care nu poate fi proiectat asupra altora si deci cumva inutil in relatiile cu semenii nostri.

 In schimb mimarea acesteia este o forma de arta. Si cu cat (crezi ca) te pricepi mai bine la ea cu atat vei parea mai “critic” decat altii. Nimic nu e mai funny la vin decat un grup de cetateni cvasi-turmentati intr-o carciuma  incercand din rasputeri sa fie impartiali si critici in fata unui pahar. Si incercand sa isi demonstreze unul altuia impartialitatea.

Daca esti de buna credinta, impartialitatea este de fapt un circ pe care il joci in primul rand pentru tine. Sa te amagesti si sa te minti, cu scopul final de a-ti proiecta o imagine de sine augumentata, dar cumva distorsionata si fara legatura cu realitatea obiectiva. Ca esti bun, ca te pricepi, ca esti “alesul”.

 Toti facem in subconstient chestia asta. Unii o duc la extrem si devin cazuri patologice.

Umatoarea etapa a paranoiei cu impartialitatea este sa ii convingi pe cat mai multi din jurul tau de ea. Adica de cat de impartial esti tu. Aceasta se poate face pe doua cai: cu vorba si cu fapta, vorba preotului.

Daca cele doua nu rezoneaza si cu vorba esti mai impartial decat cu fapta (chestie care se intampla des pe la noi) va iesi un circ ieftin si vei cadea in penibil. Si nimic nu e mai funny decat un “critic” penibil. Pana la un punct cand realizeaza si el cat de penibil este, incepe sa se isterizeze brusc si des, cazand la final intr-un ciclul mai lung sau mai scurt de autodistrugere.

Cand te chinui sa fii impartial si cu fapta si cu vorba s-ar putea sa iti iasa o perioada. Dar vei trai chinuit. Permanent atent la ce faci, la ce zici, cu mecanism de autocontrol mai mult sau mai putin eficient si cicluri redundante de gandire de gen “if…then”.

S-ar putea sa iti iasa destul de bine, dar pentru ce? Sa mimezi/emulezi o stare care oricum nu exista, este ipotetica. Impartialitatea!

Asa ca pe scurt, sfatul meu pentru toti cei care de abia au pasit in lumea vinului este sa dezbrace inca de la inceput haina aceasta a mimarii impartialitatii. Adica a ceva ce nu exista. Si sa imbratiseze cu bucurie partinirea, preferintele si gusturile personale, sa le cultive si sa le educe.

Vor ajunge mult mai repede sa inteleaga vinul si sa se bucure de el, in toate complexitatea si splendoarea pe care acesta o ofera, decat cei care alearga pe roata de hamster a impartialitatii.

Tags: Critic de vin, impartial, Impartialitate, vin

Trackback URI | Comments RSS