Intotdeauna am crezut cu tarie ca vinul este mult mai mult decat lichidul din pahar menit sa ofere senzatii si perceptii olfactive si gustative sau, mai trivial, sa induca o stare de euforie provizorie. Pentru mine cel putin partea cu alcoolul e cumva pe ultimul loc si la un moment dat acesta chiar ma incurca, limitandu-ma in mod nedrept si taiandu-mi accesul prin efectele sale la universul complex si aparent infinit al lumii vinului . Pe de alta parte probabil este si o limita fara de care excesele ar fi mai prezente si pronuntate, iar bucuria intalnirii cu vinul ar fi in mod corespunzator din ce in ce mai mica, transformandu-l in ceva banal, cotidian si cumva proletar.

Eu unul am pus permanent pe primul plan povestea vinului si oamenii care joaca in ea. De multe ori am fost interpelat cu celebra „intrebare”: „Ce te-a determinat sa te apuci de scris despre vin?”. Simteam in curiozitatea celui din fata mea dorinta de a primi un nume, un reper exact, o eticheta, un vin dintr-un anumit an si loc care brusc si implacabil m-ar fi facut sa realizez ce pierd,  pe langa ce trec si care m-a convertit iremediabil.

Din fericire nu este asa si uneori ma amuz involuntar cand citesc raspunsurile exacte ale altora la genul acesta de intrebari. Pentru ca pentru mine nu exista un vin care sa ma fi „convertit”. Exista mai degraba o suma de vinuri care mi-au placut si care m-au determinat sa caut sa aflu mai multe despre ele, despre oamenii si locurile care au contribuit la zamislirea licorii din pahar. Si de aici incolo incepe incet-incet o calatorie interminabila, adesea incarcata de istorie si contexte infinite si interconectate.

Cu siguranta am baut multe vinuri bune despre care imi aduc perfect aminte cum erau. Dar despre niciunul nu pot spune ca mi-a oferit epifania acestei lumi. Ce am cules si cu ce am ramas de la fiecare au fost crampeie de povesti, fapte, intalniri si oameni. Mai degraba decat simple senzatii olfactive si gustative.

Probabil aceasta maniera de abordare a lumii vinului se vede si in exigenta cu care tratez adesea vinurile autohtone. Nu neaparat dintr-o rautate gratuita si izvorata din orgoliu, de care adesea sunt banuit, cat din frustrarea si uneori furia pe care o resimt cand adesea le gasesc pe majoritatea goale, fara de povesti, fara nimic de spus si de descoperit, dar in acelasi timp pline de farduri, stridente, cu „tupeu”, pretentii si ambitii nemasurate. Un fel de forme fara fond, create parca special dupa chipul si asemanarea vremurilor si a societatii in care traim.

Vinul nu poate exista fara oameni si fara povestile lor. Oamenii care i-au dat viata si cei care se bucura de el la un moment. Vinul este in primul rand un liant, o punte, un punct de plecare in aventuri noi si nebanuite si in acelasi timp uneori un refugiu in calea vremurilor in care traim. Un pretext de calatorie pe care o poti repeta iar si iar fara sa pleci efectiv niciunde, ci doar stand de vorba la un pahar de vin. Cu altii sau doar cu tine insuti.

De aceea sistemul rece de puncte al dl Parker imi este cumva strain si il consider incapabil de a surprinde partea cea mai importanta a vinului: contextul, etosul. Se adreseaza probabil mai mult celor care cauta la vin mai degraba senzatii hedoniste decat experiente, trairi si revelatii.

Pe de alta parte, nu credeam ca o sa ii fiu vreodata atat de recunoscator dlui Parker. Probabil nu atat de recunoscator ca producatorii din Bordeaux si cu siguranta nu pentru aceleasi motive. Si nu pentru punctele dupa care nu ma ghidez cand imi satisfac pofta de nou si de cunoastere in materie de vin, cat mai degraba pentru ocazia de descoperi noi povesti si a trai noi aventuri. Pentru puterea de a aduce impreuna, la aceeasi masa, oameni pe care probabil ca nu i-as fi intalnit niciodata.

Textul de mai sus este mai mult o concluzie decat o introducere. O concluzie rezultata in urma degustarii de 500 puncte Parker de vineri, de la Cluj, de la restaurantul Baracca. Desi coordonatele evenimentului au fost similare celui organizat la Bucuresti cu doua saptamani in urma, oamenii, povestile si experientele au fost diferite. Nici in bine, nici in rau. Doar diferite.

Iar diferenta este pentru mine mult mai importanta decat ierarhizarea. Atat la vin, cat si in general, nu caut neaparat ceva mai bun. Pentru ca ceva mai bun poate fi usor transformat in banal, in cotidian de puterea obisnuintei. Caut in permanenta ceva diferit. Iar la vin, diferenta este cea care ma face sa fiu dependent de el. Diferenta de la regiune la regiune, de la an la an, de la parcela la parcela sau de la om la om.

Pe langa revelatia cu privire la influenta benefica a dlui Parker asupra pasiunii personale, la Cluj am mai avut o epifanie. Ca vinul si mancarea sunt cumva organic si ombilical legate. Nu numai la nivel culinar prin prisma asocierilor si potentarilor organoleptice infinite, cat si la nivel filozofic si existential. Cumva cele doua sectoare impart elemente comune de care iti dai seama mai bine si le resimti mult mai acut cand ai in fata varfuri din fiecare domeniu.

Nu stiu daca Baracca este cel mai bun restaurant din Romania si nici nu sunt eu in masura sa ma pronunt asupra acestui fapt. Stiu doar ca mie mi-a placut foarte mult. Mai mult decat ma asteptam. Aceasta se numeste in termeni de specialitate, de marketing, momentul in care „perceptiile depasesc asteptarile consumatorului”. Si in cazul meu se intampla destul de rar, mai ales pe la noi.

Si de asemenea nu stiu nici daca vinurile de 100p Parker sunt cele mai bune din lume. Aici cred cu tarie ca nu.

Eu stiu doar ca datorita loculurilor, vinurilor si oamenilor pe care acestea i-au adus impreuna in aceste ultime saptamani m-am simtit excelent. Si atat! Poate ca sunt egoist, dar pentru mine restul chiar nu mai conteaza.

In plus, dupa cele doua degustari cu “puncte Parker” am ajuns la concluzia ca pana la urma drumul catre un produs culinar sau un vin de elita este cumva acelasi.

Asa cum un vin excelent se face in vie asa si bucataria de top se face in gradina/pe camp. Adica cu ingrediente de calitate. In rest, rolul oenologului/bucatarului este sa asambleze cu atentie si pasiune produsul final. Mult prea des la noi in ambele domenii, vin si bucatarie, mana grea si adesea neindemantica a ”autorului” primeaza in fata naturii si a ingredientelor sau incearca sa mascheze deficientele acestora cu rezultate mai mult sau mai putin indoielnice.

De aceea ceea ce conteaza cu adevarat, secretele reusitei in ambele domenii probabil, sunt pasiunea si dorinta permanenta de perfectionare.

Fara aceastea produsul final va fi un simplu mod de a-ti asigura subzistenta fiziologica. Sau financiara. Nu va avea suflet, nu v-a spune nimic si cu siguranta nu va fi un pretext pentru ca alti si alti “atei” sa se indragosteasca iremediabil de minunata lume a vinului sau a gastronomiei.

P.S. Acum sa nu se supere dl Parker, Bernard Magrez sau negociant-ul bordelez pe mine dar, dupa ce mi-am satisfacut curiozitatea cu cele 100p la Bucuresti, eu la Cluj am batut cateva sute de kilometri mai mult pentru restaurant, oameni si oras. Si dupa cum cred ca v-ati dat seama din textul de mai sus, nu am plecat dezamagit.

A la prochaine!

Tags: Baracca, Clos Fourtet, Cluj, Leoville Poyferre, Montrose, Pape Clement, Parker, Pontet Canet, Wine Point

Trackback URI | Comments RSS