Astazi, la inceput de saptamana si cumva de toamna, m-am trezit intr-o dispozitie meditativa si usor rupta de meandrele concretului consumului de vin.

Din postura de blogger imi permit uneori “luxul” de a avea reflectii si panseuri pe care probabil cineva direct implicat in industrie nu are timp si dispozitie sa le traiasca. Vesnic in lupta cu natura, cifrele, Horeca, distribuitori, concurenta, orizontul devine im mod inevitabil incarcat de cifre si de imperativul prezentului, in detrimentul imaginii de ansamblu.

Departe de mine gandul ca eu as fi unul dintre cei care detine adevarul absolut, a imaginii de ansamblu atotcuprinzatoare. Asa cum am spus-o de mii de ori: sunt doar un pasionat de vin, un privitor si cronicar al fascinantului proces de maturizare a unei industrii, al unui sector.

Si periodic am revelatii, pe care le punctez doar si pentru simplul motiv de a nu uita de ele. E un fel de jurnal personal, impartasit cu cititorii.

La ora actuala industria romaneasca de vin, din ce in ce mai curtata de diferiti pretendenti, afiseaza o gingasie si o ingenuitate demna de poeziile lui Eminescu cand inca nu il dezamagise Veronica Micle.

Parca tocmai a plecat de la tara, din lumea ideatica a satului romanesc, cu personajele pitoresti imbracate in adidasi si “treling”, care merg pe principiul mai bine in satul (tara) ta fruntas decat codas la oras (sau la international) si acum asteapta cavalerul stralucitor, calare pe un cal alb, care sa o ia si sa o duca spre palatul de clestar al vanzarilor cu sase cifre si al succesului international. Sau macar local; unii au (si) vise marunte.

Industria romaneasca de vin la ora actuala pare o fata din provincie ajunsa pe peronul Garii de Nord si care nu stie incotro sa o ia ca sa ajunga in buricul targului. Sa foloseasca transportul in comun, sa ia taxiul, sa mearga pe jos? Iar peronul este plin de “binevoitori” vigilenti la viitoarea victima, care isi ofera ajutorul “dezinteresat”.

credit @tonyaleigh.com

Problema si mai mare este ca ea nu stie unde vrea sa ajunga, nu stie cu ce treaba a venit la Bucuresti. Stie doar ca de cativa ani treaba a mers destul de bine pe acasa si are ceva surplus de vandut de prin gospodarie. Surplus pe care targul de duminica din sat si autoconsumul nu il mai pot inghiti.

In plus nu mai vrea nici sa dea cu 3 lei oul si a auzit ea ca la oras, la boieri, se ia si 7 lei pe bucata. Dar nu stie cum sa faca si unde sa se duca…

Aflata fiind in cautare unui “loverboy”, a unui Romeo care sa ii implineasca toate dorintele si sa ii jure succes vesnic Julietei noastre, acestia din urma, ca intotdeauna, nu intarzie sa apara. Sub diferite forme si manifestari, care mai de care este interesat sa isi dea concursul la ridicarea prestigiului Romaniei ca tara viticola si la (con)ducerea industriei spre noi zari de progres si civilizatie.

Si micuta si ingenua noastra industrie, “ca o cramposie care place la boieri” roseste pudic si sfios in fata atator petitori, a atator domni si doamne de la oras, de care nu a mai avut parte pana acum si nu stie cum sa procedeze. Sta in expectativa si asteapta sa faca ei primul pas.

Nu zic ca e un un lucru rau, Doamne Fereste, departe de mine gandul acesta. Este doar o etapa. Pe care nu o putem sari. Nu avem experienta si curajul de a spune “nu” si nici dexteritatea de a recunoaste si evita capcanele pe care lumea vinului ni le intinde.

Si chiar daca am vrea sa sarim pasii si sa intram direct “in fata” e cineva care ne ia de guler si ne duce inapoi la coada, sa parcugem intreg drumul, fara sa ardem etapele importante ale drumului spre maturitate.

La un moment dat probabil micuta noastra juna va ajunge o Grande Dame a lumii viticole, dar nu cred ca noi vom mai apuca timpurile respective. Uneori cred ca nici generatia care vine nu le va prinde…

Oricum drumul pana la “Grande Dame” trece prin multe pericole, e plin de compromisuri si tare imi e frica ca eroina noastra sa nu ajunga  un trofeu vested, la picioarele unei cruci de piatra.

Trackback URI | Comments RSS