Adeseori ma mir cat de multa lume vrea sa fie mintita. Si cata nevoie are lumea de minciuna. Nu numai in materie de vin. La modul general societatea functioneaza bazandu-se pe celebra iluzie ca totul va fi ok si nimic rau nu se (poate) va intampla.

La fel si la vin. Daca as avea cate 1 leu de cate e ori am auzit remarca: “lu’ cutare nu i-a mai iesit vinul ca anul trecut” probabil as bea Petrus la pranz, pe post de vin de masa. Si ce ma frapeaza de fapt cel mai tare este ca adeseori am auzit-o de la oameni care se pretind a fi experti in materie de vin (unii chiar cu diplome, autorizatii si certificate), ei fiind dealtfel si cei mai vocali in a se promova si infatisa publicului in postura de cunoscatori si detinatori ai adevarului viti-vinicol absolut.

credit @www.champagne.fr

Sunt de fapt oameni care se mint singuri si cer sa fie mintiti. Care asteapta ca un vin sa fie la fel de bun an de an. Nu conteaza conditiile care au stat la baza crearii lui. El trebuie sa fie la fel.

Ei inteleg vinul ca pe un simplu produs de consum: ceva care trebuie sa fie tot timpul la cote maxime si  sa respecte un anumit tipar. Iar aceasta este doar masura ignorantei de care dau dovada.

Producatorii (in fapt vinificatorii) stiu ca un vin nu poate fi la fel an de an, dar le livreaza ce vor. Acelasi vin an de an… Foarte putini isi asuma riscul (sau au libertate de actiune) de a face ceva diferit. La noi din pacate ii numeri pe degete. Cu indulgenta de la doua maini. Bineinteles ca un vin trebuie sa intruneasca anumiti parametrii minimi de calitate, dar de aici pana la a face acelasi vin an de an (din diverse motive care pot varia de la constrangeri comerciale la lipsa de pregatire sau pasiune pentru meserie pur si simplu) este un drum lung.

Mie unul stiu cu siguranta ca nu imi place sa beau acelasi vinuri an de an, oricat de bine ar iesi. Pur si simplu m-as plictisi. Pe de alta parte nici nu ii condamn pe cei care cauta acelasi vin in sticla de fiecare data. Dar macar sa nu ii aud cu fraze de gen “a scos nu stiu cine vinul din 2014”. Asa si? Care e noutatea? Ca e la fel ca cel din 2013? La fel de corect, bun si baubil. Posibil la fel de “excelent” sau “foarte bun”. Dar la fel.

“La fel” pentru mine nu functioneaza la vinuri. Asa cum un an nu seamana cu altul (de la vreme pana la vremuri) asa nu vad cum un vin dintr-un an poate fi la fel cu cel de anul trecut. Decat daca asa s-a dorit (intervenit) sa fie.

Cand beau vin imi doresc sa vad, (bineinteles asa cum spuneam mai sus cu un nivel de calitate implicit), variatie si diversitate de la an la an. Pentru ca asta da personalitate si face lumea vinului atat de interesanta. Si de aceea detest vinurile constante, oricat de bune ar fi. Un vin constant este exact ca un om care nu poate iesi dintr-o anumita paradigma, captiv propriei minti, pe care si-o otraveste constant si de fiecare data cand vorbesti cu el iti expune cu obstinatie aceleasi idei si solutii. Bine, pot fi geniale, dar sunt aceleasi…

Nu contest ca lumea viticola nu are nevoie si nu se bazeaza pe genul acesta de vinuri. Care an de an ies cam la fel si continutul sticlei este usor previzbil de catre consumator. In societatea actuala o mare parte a consumatorilor cauta predictibilitate si constanta la vinul/producatorul preferat. Omul cumpara un vin si poate il mai cumpara la anul sau peste doi ani si vrea sa gaseasca acelasi lucru in sticla.

Dar in fraza de mai sus cuvantul cheie este “consumator”. Eu nu sunt consumator de vin. Eu sunt pasionat de vin. Ma multumesc si cu 50 de ml dintr-o sticla. Dar sa fie ceva care sa imi provoace simturile si mintea, sa ma faca sa caut informatii despre el, despre producator, despre zona, despre istorie, despre cultura gastronomica din jurul lui. Sa ma determine sa il pun in context si sa inteleg de ce este asa si cum a ajuns sa fie asa,

Altfel totul este desert…un vin care iese la fel an de an nu imi stimuleaza cele mai importante parti ale mecanismului de analiza a acestuia: intelectul, dorinta de cunoastere, curiozitatea.

credit @www.earthwindandflour.com

Adevarata frumusete a vinului nu vine din licoarea in sine si cu atat mai putin din starea bahic-euforica pe care aceasta o provoaca. Exista mijloace mai simple de inducere a acesteia, nu sa dai o groaza de bani pe o sticla de vin. Adevarata frumusete a vinului vine din diversitate, din capacitatea de a se reinventa an de an, o data cu schimbarea paradigmei in care este facut. Da, probabil nu va iesi la fel de bun ca cel de anul trecut, dar nu asta ma intereseaza. In natura si implicit in vin nu exista constanta. Atunci, de ce as vrea sa fiu mintit? Mie unul nu imi place sa fiu mintit si nici sa ma mint singur.

Ce mi-a prilejuit aceasta lunga divagatie (spuneti-i introducere sau “punere in context”) este faptul ca am participat vineri, la o degustare verticala paralela de Tamaioasa Romaneasca de la Stirbey, in cadrul traditionalei vizite de 1 Mai la crama.

Au fost in jur de cinci vinuri in fiecare serie, seci si dulci. Ca detalii tehnice se pare ca anii pari au fost mai favorabili soiului respectiv. La seria dulce 2006 mi s-a parut excelent de baut acum, cu un echilibru si integrare superbe, pe care rar o Tamaiaoasa am vazut sa le atinga. 2010 in schimb e de luat si de tinut, mai ales pentru structura, mineralitatea si aciditatea de invidiat care ii vor asigura un viitor luminos.

Si pe seci treaba sta asemanator, 2010 iesind in fata, 2007 fiind perfect domolita si de baut acum, nemai agresand cu nimic papilele, un vin calm cu arome de invechire perfect aseazate pe o evolutie linistita.

2009 a adus in prim plan doua exemplare cu aciditatea mai jos, datorita conditiilor climatice. Vinuri bune, fara nimic de reprosat, dar altfel sub impactul unui am mai dificil. La cea dulce desi restul de zahar este aproximativ la jumatate fata de 2010 din ce am inteles, cam tuturor li s-a parut mai dulce. Pentru ca ii lipsea “kick”-ul de aciditate care sa echilibreze zaharul si sa dea un plus de “viata” vinului.

Variantele noi, de la 2011 in sus sunt exact cum ar trebui sa fie o Tamaioasa, cu aromele tipice muscatului dominand olfactiv si cu senzatia de strugure dulce prezenta pe palatin, plus ceva note verzi, ierboase, usor minerale tipice exemplarelor de la Stirbey. Poate si datorita lor, eu le consider printre cele mai reusite din piata. Sunt vinuri inca tinere, cu care ar trebui sa aveti rabdare. Dar asa cum discutam si acum cateva zile pe Facebook, cine are la noi rabdare cu vinurile? Si mai ales cine are rabdare cu o Tamaioasa vinificata in sec?

Ca o reflectie personala, este interesant cum o aromatica atat de tipica si agresiva in tinerete (cred ca si un neofit ar putea recunoaste olfactiv o Tamaioasa in blind) se domoleste si lasa loc notelor de invechire care pot varia de la profilul unui Riesling la tuse clasice, de fruct copt, usor oxidativ si condimentat. Eu unul daca as fi avut de ales intre mai multe vinuri albe vechi, cu siguranta nu as fi ales o Tamaioasa, doar si pentru faptul ca nu as fi intuit un porfil de evolutie atat de interesant. Cele vechi nu mai au nimic din vioiciunea si dulceata olfactiva a tineretii, evoluind in cazurile fericite in combinatii eterice de coji de citrice uscate si condiment.

Inca o idee si inchei: un vin bun, pe langa calitatile inerente cu care s-a nascut, mai are nevoie de un ingredient care din pacate nu poate fi grabit, inlocuit sau emulat: timpul. Toate minunile tehnologice aparute in procesul de vinificatie in ultimele decenii nu pot suplini actiunea blanda a unui factor aparent banal, dar vital in drumul unui vin spre desavarsire completa: timpul. Timpul care pentru un pasionat de vin se traduce intr-un alt atribut: rabdare.

Asa ca postarea mea de astazi este o pleadoarie pentru doua lucruri esentiale in lumea vinului, simple, dar atat de des trecute cu vederea in goana spre “target”-uri a societatii de consum de astazi: diversitatea si rabdarea.

Pentru ca nu e asa, ca sa exprim un truism drag poporului nostru, “timpul le rezolva pe toate…”

P.S. Novacul 2007 Art Deco  rullz! Nu exista vin romanesc pe piata la ora actuala care sa se compare cu el ca stil.

Are tot ce ii trebuie, inclusiv timp. Pentru ca cineva a avut rabdare cu el…

Tags: Diversitate, Rabdarea, Stirbey, Tamaioasa Rom.

Trackback URI | Comments RSS