Astazi se implinesc trei ani de cand scriu despre vin. Am descoperit in acesti trei ani ca la curtea Regelui Vin traieste o multime pestrita si interesanta. Sunt nobili, cavaleri, trubaduri, scutieri, domnite firave, majordomi, baieti de grajd, bufoni, saltimbanci, circari, slujitori, cameriste, nebuni, bucatari, vistiernici, taxatori, generali, paharnici, etc.

Toti au in comun un singur lucru (cel putin declarativ): sa il serveasca dupa cum cred si cum se pricep mai bine, pe Majestatea Sa, Regele Vin.

Spun declarativ pentru ca am descoperit ca nu toti sunt asa de loiali vinului cum vor sa para, iar loialitatea e o marfa ieftina atunci cand banii sunt putini si vremurile sunt grele. Toti se invart pe langa el, incearca sa il complimenteze, sa ii intre in gratii, sa il aduca de partea lor.

In afara lor, a „Curtii Regale”, este poporul de rand, gloata, plebea, „consumatorii”. Unii sunt o mica burghezie de boiernasi chivernisiti, carciumari “ajunsi” sau precupeti mai cu stare. Altii, cei multi, sunt cei care traiesc in afara „fenomenului”, a “luminii sfinte a vinului bun” indiferent ce o fi insemnand asta, intalnindu-se tangential cu Regele, cand acesta se coboara deghizat in mahalele insalubre ale marelui retail sau cand apare impodobit in saloanele de bal ale magazinelor de specialitate.

Cand m-am apucat de scris cred ca motivul au fost acestia multi si eram unul dintr ei. Nu am vrut neaparat sa ajung la curte si nici nu cred ca am tinut mortis sa raman si sa fiu bagat in seama. Am scris si scriu pentru mine si pentru pasiunea mea pentru vin.

Stiam inca de atunci ca „cei multi” nu au timp si dispozitie sa imi citeasca aberatiile si probabil nici bani sa intre la balurile organizate pe la curte. Probabil am incercat si inca incerc sa le fac Curtea un pic mai accesibila. Daca nu poate poporul sa intre, sa aducem Curtea si vinul bun la popor. E un fel de democratie comunista, ideala.

De atunci iata ca au trecut trei ani. Daca am reusit sau nu, asta nu pot sa apreciez. Eu unul ma multumesc (si consolez) cu gandul ca am incercat si inca incerc zi de zi. Pentru ca am descoperit ca fiecare om pe care il aduci la Curte si ii deschizi ochii, vrea sa ramana si in general mai trage cativa dupa el. Si aceasta, pe langa pasiunea invoca mai sus si declamata de atatea ori incat ma gandesc uneori ca ajung in desuetudine, imi da putere sa merg mai departe.

In rest viata la Curte nu e lipsita de vinuri proaste, de deziluzii oenologice sau (inter)umane. Dar uitandu-ma inapoi in cei trei ani care s-au scurs, nu regret nimic din ce am scris si daca ar fi sa o iau de la capat as scrie la fel. De ce? Pentru ca:

• Nu am luat pe nimeni „ostatic” ca sa cer rascumparari. Poate doar pe cititorii care oricum sunt liberi „sa de-a pe alt blog” oricand doresc si considera ca pe cel de fata nu mai au ce citi.
• Nu am invadat spatiul personal al nimanui decat poate in rarele ocazii cand a trebuit sa ma apar si sa imi fac inteles foarte clar si fara echivoc punctul de vedere. Da, e ceva de genul „eu imi apar saracia si nevoile si neamul.” Vorba lui Tito: „n-am nevoie de nimic din ce nu este al meu, dar ce este al meu nu apartine nimanui.” Se pare ca filozofia asta e destul de raspandita in Balcani…:D
• Am dus razboaie doar pentru principiile in care cred. Si pentru ca ma incapatanez sa cred in ele si sa nu joc in piese proaste in functie de cum bate vantul, mi-am castigat desigur multe si diverse antipatii si putini prietenii. Dar pentru mine si la vinuri si la oameni, conteaza calitatea in detrimentul cantitatii si ma simt mai bine in „linistea” catorva decat in circul tuturor.
• Nu m-am rastit la „oamenii de rand” incercand sa imi impun bruma de cunostinte prin tonuri ridicate, atitudini dispretuitoare si semidocte. Vinul si perceptia lui sunt chestii profund personale care transced matematica punctelor si gemozitatea sau prospetimea fructului. Si cu cat il descoper mai mult, cu atat am tendinta sa fiu mai umil si retinut.
• N-am urzit planuri pe la colturi si am evitat cat de mult am putut discutiile de budoar, de dupa perdele, cutitele in spate si executiile sumare pentru glorie si 2 arginti. Sunt pierdere de vreme si oricum nu vad care este miza in conditiile in care tot regatul imi pare cam ponosit ca sa merite sa fac compromisuri de genul acesta pentru el. Prefer mai degraba sa il ajut pe cat pot sa „infloreasca”, decat sa ii laud mizeria.

Cam asta ar fi ce simt acum… Cand o sa simt ca nu mai e nimic de spus o sa ma opresc singur, nu am nevoie sa ma traga cineva de maneca si nici sa mai arunce doi arginti in cutia milei ca sa mai cant (inca) o bucata de piesa falsa.

Pe scurt: a fost intens, a fost echilibrat, iar postgustul inca nu e amar. Taninii sunt inca sus, aciditatea este la cote maxime, puritatea fructului inca nu s-a pierdut si probabil mai sunt multi ani inainte. Dupa (doar) 3 la curtea Regelui Vin pot sa va dau un singur sfat:

Beti vinul cu oamenii care va merita!

Trackback URI | Comments RSS