Aug 28 2013
De ce Pinot Noir? Domaine Billard-Gonnet Pommard 1969
Daca tot o dau inainte cu Pinot Noir-ul din Romania de cateva saptamani, (probabil spre disperarea unora dintre producatorii autohtoni): ca nu e, ca nu se face, ca e nu stiu cum, ca e prea acru, prea dulce, prea… am zis sa va prezint si un exemplar “original”. Si cu ceva ani in spate. Ca sa vedem ce se poate obtine din cu soiul respectiv, in mainile celor care il cultiva de cateva sute de ani, acolo unde trebuie.
Bineinteles nu am pretentii aberante sa facem noi peste noapte ce face Burgundia de sute de ani. Se chinuie altii de zeci de ani sa ii imite si tot nu le iese. Vreau doar un Pinot Noir decent, sincer, fara tone de baric si alcool si foarte important la un pret omenesc. Nu a zis ieftin ca stiu ca nu se poate. Omenesc. Nu cred ca este asa greu…
Oricum cel despre care o sa va vorbesc astazi nu prea se preteaza a fi comparat cu ce se face in 2013 pentru ca si pe acolo s-au mai schimbat lucrurile din 1969 pana cum. Dar nu atat de dramatic. Burgundia este probabil zona cea mai puternic orientata pe traditie si terroir din Franta. Care este tara cea mai puternic orientata pe traditie si terroir din lume. Si de aceea greu se schimba ceva pe acolo.
Este un fel de templu al terroir-ului, locul unde conceptul a luat fiinta si s-a rafinat pana la abordarile de marketing din zilele noastre, unde toata lumea ii da inainte cu terroir in sus, terroir in jos, majoritatea fara sa aiba habar ce inseamna notiunea respectiva.
Burgundia este un fel de Al Qaida ter(r)oristilor. Si oamenii chiar sunt talibani cand vine vorba de vin.
Totusi, ca termen de comparatie actual, puteti lua un Pinot Noir trivial, de linie (e drept de la un producator cu traditie) si veti vedea despre ce vorbesc. Si de ce ma tot lamentez ca noi nu facem Pinot Noir. Facem doar vin generic bazat pe un soi oarecare care intamplator se numeste Pinot Noir. Adica pe scurt ne batem joc in mod constient si consistent de soi, incercand sa emulam succesul altora.
Orice achizitie a unui vin vechi implica un risc! Chiar daca te asiguri ca:
- anul a fost unul favorabil (iar 1969 e una dintre recoltele legendare in Burgundia),
- apelatiunea produce vinuri serioase, cu potential de invechire (Pommard face in general vinuri mai dure, austere si mai inchise in tinerete decat alte apelatiuni invecinate (Volnay sa zicem), dar care tin mai bine pe termen lung. Desi asta nu este neaparat o regula. Oricum se putea si mai bine, adica un Premier Cru de pe Pommard sau un Grand Cru de pe alta apelatiune. Dar stiti cum e: mai binele este dusmanul binelui)
- producatorul este unul cu traditie. Domaine Billard Gonnet este proprietar (deci nu negociant) de vii in Pommard din 1766 (da, ati citit bine); facea Pommard de pe viile proprii in 1969 si inca face si astazi.
- sticla in discutie se prezinta bine, are un nivel ok tinand cont de timpul care a trecut peste ea (starea etichetei este chiar de invidiat) si exista asigurari (bineinteles verbale) ca a fost tinuta in conditii bune.
Cu toate aceste masuri de precautie, nimeni si nimic nu iti asigura faptul ca licoarea intemnitata in sticla cu 44 de ani in urma mai este apta de consum. Este vorba pana la urma de o groaza de timp, iar pe parcurs variabilele care pot contribui la evolutia unui vin, oricat de bun ar fi, sunt imposibil de cuantificat si comensurat. In aceasta privinta vinul este ca un individ care se poate naste intr-o familie buna, cu “posibilitati” si pedigree, dar care, 50 de ani mai tarziu, poate fi “print sau cersetor”.
Ce imi place in schimb foarte mult la vinul vechi, in pofida celor de mai sus (de fapt datorita acestora) este faptul ca orice sticla cumparata este practic un pariu pe care il pui cu timpul. Bun, te poti documenta pentru a-ti imbunatati sansele de reusita, dar pana la urma doza de noroc necesara este una substantiala. Asa ca atunci cand “castigi” pariul, placerea pe care ti-o ofera vinul respectiv este cumva dublata de satisfacerea propriului orgoliu. Care se simte cumva mangaiat, fie si pentru o secunda, de zeul Bacchus insusi. Dar iata cum s-a prezentat vinul:
Aspect (Culoare): rosu deschis, de cireasa usor trecuta, cu tente portocalii, in nuante usor transparente spre margini
Nas: Complex, initial in note mature, de pamant si ciuperci care lasa loc treptat unor tonuri de mirodenii calde (nucsoara, cardanom), lemn dulce, cedru, mosc. Evolueaza apoi destul de brusc si rapid spre nuante de flori uscate si fructe rosii (visine, cirese) confiate, totul pe fondul clasic al aspectelor pamantoase, fapt care ii confera un plus de complexitate.
Gust: Atac moale care imbraca palatinul cu o evolutie catifelata, chiar usor cremoasa, dar fara o corpolenta deranjanta si fara structura usor dura si aspra care caracterizeaza Pommard-urile in tinerete. Impresii gustative de fructe dulci, dulceturi zaharisite, mirodenii si fructe confiate. O contructie inca vie, delicioasa, chiar proaspata pe alocuri daca ne raportam la varsta vinului. Aciditatea inca prezenta, mai ales din “mid-palate”, ii confera o ciudata senzatie de vioiciune. Inca in viata! Final in note usor condimentate urmat de un postgust surprinzator de lung, care evolueaza de la aspecte de trufe in debut la tuse fructat-dulcege, insotite de o remanenta de invidiat.
Eu unul ma declar pe deplin satisfacut. Un vin facut din struguri care se culegeau pe vremea cand vizita Nixon Romania si care se prezinta nu baubil, ci de-a dreptul gurmand 44 de ani mai tarziu. Dintr-un soi care nu impresioneaza prin tanini, alcool, baric, concentrare, putere si opulenta ci mai degraba prin eleganta, delicatete, puritate, feminitate si gingasie.
Un soi capricios, mult mai greu de ingrijit decat Merlot-ul sau Cabernet Sauvignon-ul, care reuseste insa sa ofere lumii vinuri deosebite, suave si greu de imitat.
Un soi care da iubitorilor de vin o dependenta aparte si greu de explicat in cuvinte.
Si acum cred ca ati inteles de ce tot insist…
