O sa iau azi o pauza de la “roumaine realite de la pays” in ceea ce priveste marketingul pentru a va prezenta o poveste interesanta de la „colegii” nostri, producatorii francezi din Bordeaux, la care toti ne uitam ca la icoane facatoare de minuni (oenologice). Mai precis o sa va prezint o “cascadorie” de marketing facuta de producatorii bordelezi pe la inceputul secolului XX (adica anii aia care incep cu 19, pentru cei care au chiulit la istorie in gimanziu si liceu).

Unul care e pe bune: Chateau Margaux

Pe scurt, la ora actuala toata lumea este de acord ca o mare parte din preturile exorbitante la care se tranzactioneaza vinurile marilor Chateau-uri din Bordeaux tine de imaginea de traditie, aristocratie si continuitate pe care acestea o inspira. Mai toate etichetele acelea austere in doua culori prezinta cladiri impozante, in stiluri arhitecturale clasice, care insufla exact sentimentele de mai sus. Dar problema este ca nu a fost dintotdeauna asa.

Asocierea asta a vinului cu traditia, istoria si arborele genealogic a fost cumva inventata in secolul al XIX cand Europa traia la maxim revolutia industriala. Franta, fiind o societate preponderent agrara, “s-a trezit” mai tarziu decat Anglia, (unde fenomenul mai sus amintit s-a declansat initial), adica pe la 1890, iar noii producatori industriali, pe scara larga, au intampinat o problema (de marketing) cand au incercat sa isi vand bunurile standardizate pe pietele Europei si in special pe cea a Frantei: populatia fiind preponderent agrara acestea se vindeau mai bine daca erau “infuzate” cu o doza sanatoasa de aristocratie si romantism care sa “gadile” inclinatia aspirationala a consumatorului agrar dupa statutul nobilimii din vremurile monarhiste. Unde mai puneai ca orice asociere cu castele, printi si aristocratie implica si un sentimente de calitate, lux si statut social. Ca si in zilele noastre dealtfel, dupa cum am vorbit deja aici.

 Asa se face ca si producatorii de vin de prin Bordeaux s-au gandit ca ar fi ok si benefic pentru vinurile proprii sa le asocieze cate un „Chateau”. Cine nu a avut ceva ruine prin vii pe care sa le reconstruiasca sau sa le extinda, si-a facut singur cate o ditamai constructia in stil arhitectural aristocrat, au pus-o pe etichetae si a adaugat apelativul de “Chateau” la denumirea proprie. Altii, ca sa nu ingroape banii in cladiri, pur si simplu au trantit Chateau-ul fara Chateau si exista destule exemple pana in zilele noastre cand pe viile respective nu exista nici o cladire, desi pe vin scrie Chateau. Un prim exemplu care imi vine acum in minte este Chateau Le Pin, un Pomerol care se vinde la preturi exorbitante si al carui Chateau il vedeti in poza de mai jos.

“Chateau” LePin, credit @ http://www.thewinedoctor.com/

Ca sa nu mai amintim de faptul ca desi Chateau Petrus are pe proprietate un fel de pavilion de vara, acest fapt nu il impiedica sa fie printre cele mai scumpe vinuri existente pe piata.

“Chateau” Petrus, Credit @ http://batonage.com

Sau Chateau Leoville Barton care nu are nici un castel pe proprietate si a „imprumutat” pozade pe eticheta  (si foloseste crama) de la Chateau Langoa (Barton). Ce e drept proprietarul fiind acelasi. Si exemplele pot continua…

Chateau Leoville-Langoa

 Cu atat mai simpatic este cand aud cate un “consumator” (sau mai grav vreun formator de opinie de pe la noi) pronuntand cu gura plina si pieptul umflat numele de pe eticheta, convins fiind de gravitatea mentiunii castelului si familiei nu stiu care. Ceea ce arata ca smecheria de marketing respectiva a prins bine si merge inca de minune.

De fapt, fiind folosita de atatia ani nici macar nu mai este perceputa doar ca o chestiune de imagine si Doamne Fereste sa ii explici unui francez ca toata chestia asta cu „Chateau” este in 90% din cazuri un mare bullshit. De fapt va sfatuiesc sa nu faceti niciodata gafa monumentala de a  folosi cuvintele „Chateau” si „bullshit” intr-o singura fraza de fata cu vreun bordelez. Sau vreun francez de fapt…

Daca vreti sa va convingeti de cele de mai sus puteti sa va uitati pe faimoasa clasificare a vinurilor din Bordeaux din 1855 si veti fi uimiti sa gasiti doar 5 Chateau-uri in lista originala: Lafite, Latour, Margaux, d’Issan si Beychevelle.

Si o sa mai observati ca intre timp restul s-au trezit si ei si au devenit toti Chateau-uri. Cu sau fara castel pe proprietate, istorie de sute de ani sau linie genealogica aristocratica in spate.

Tinand cont ca monarhia fusese deja abolita de vreo jumatate de secol, de cand ii taiasera capul lui Louis al XVI-lea si nobilimea nu o ducea tocmai bine pe timpul Republicii sau al lui Napoleon (in general ii ghilotinau) ca sa isi permita sa construiasca castele, va las pe voi sa va ganditi cine a facut cladirile respective si cu ce scop.

Iar chestia cu „Chateau” adaugat la denumirea producatorului nu s-a intamplat acum, de curand. Se pare ca pana la 1900 cam toti se prinsesera de schema si si-au adaugat apelativul respectiv pe etichete. Deci cam in 50 de ani au aparut din neant cam 50 de castele, cam unul pe an… Asta fara sa luam in considerare faptul ca si producatorii care se aflau in afara clasificarii din 1855 devenisera peste noapte Chateau-uri.

La ora actuala nu cred ca exista vin imbuteliat la proprietate in Bordeaux (chiar si cel de 2-3 €) care sa nu puna pe eticheta apelativul “Chateau nu-stiu-cum”. Este o conditie „sine qua non” pentru a vinde si care a sapat incet si sigur la temelia reputatiei zonei. Astfel ca s-a ajuns ca la ora actuala Bordeaux-ul viticol sa arate din punct de vedere economic ca o tara bananiera in care o mana de producatori din top o duc foarte bine, iar cei multi se zbat in probleme.

Pe scurt, toata chestia cu Chateau-uri a fost mai mult o branduire interesanta, fortata de istorie. Practic o forma de a pastra, in forma mistificata, gloria aristocratica de pe vremuri pentru a putea accesa un numar cat mai mare de consumatori in conditiile revolutiei industriale. Un truc care la vremea respectiva a parut probabil cam cum ne pare noua acum eticheta cu „Chateau Domenii” (L.E. fost “Chateau Domenii Grand Classe Appelation Dealu Mare Controlee” cum spune George mai jos) de exemplu, dar care a fost legitimat de timp, de consistenta calitatii, dar si de snobismul consumatorilor. Si care inca functioneaza extrem de bine si pe aceleasi principii si acum. Bine, ajutat, sa nu uitam  si de o consistenta de invidiat a calitatii  de-a lungul timpului…

Ultimul episod al acestui experiment de marketing s-a petrecut in toamna anului trecut cand producatorii americani care au  denumiri cu Chateau pe eticheta (da, intre timp s-au prins si altii de si exista Chateau-uri peste tot in lume, nu numai in Franta) au cerut de la UE drept sa isi exporte vinurile pe piata comunitara. Nu cred ca trebuie sa va spun ca francezii s-au opus cu furie. Iar argumentele folosite tin de traditia de sute de ani a Chateau-urilor din Bordeaux si de simbolul pe care denumirea respectiva o implica, legat de istorie, aristocratie, valori, mostenire, etc.  Eu as zice ca le e frica ca le ia altcineva jucaria. Si piata…

Daca as fi in locul americanilor i-as intreba de unde au luat Chateau-urile alea cu sute de ani de traditie portaltoii ca sa rezolve problema filoxerei? Pentru ca in principiu, cam acolo, la invazia filoxerei, s-a cam oprit brusc cam toata istoria vinului in Bordeaux si nu numai…

Dar deh, “a la guerre comme a la guerre”…

Tags: Bordeaux, Chateau, Franta, Marketing

Trackback URI | Comments RSS