Constat ca ma apuca pe la sfarsit de saptamana niste pusee introspective-filozofice, destul de triviale de altfel tinand cont ca nu am pregatire de specialitate. Nici de vin, nici de filozofie. Si multa lume tine sa imi aduca tot mai des aminte de chestia asta in ultimul timp.  Eu o iau ca pe un semnal pozitiv. Bate saua sa priceapa calul…dar sa trecem la subiect.

Ipotezele de mai sus, desi aparent nefavorabile propriei persoane, nu ma opresc insa sa filozofez pe tema vinului. Pana la urma este unul din efectele licorii respective asupra psihicului personal: ma impinge intr-o stare reflexiva bantuita in mod obstentativ de intrebari existentiale de genul: de ce ? cum? si mai ales clasica retorica a “je m’en fiche-ismului”:  pana la urma pentru ce?

In mod ciudat aproape toate intrebarile si rationamentele  (presupus) logice legate de vin si mai ales de contextual autohton al vinului, duc in mod implacabil la partea financiara si mai ales la portofelul fazanului. Ahh, scuze, al consumatorului, azi am zis ca nu vorbesc urat. E un fel de sursa raului, daca ar fi sa vorbesc in termeni de George W. Bush dupa atacurile de la 11 septembrie.

Credit @ http://www.futurity.org

In “tineretea” pasiunii mele pentru vin, (pe care inca o mai petrec si acum, dar mai pe la inceputurile ei asa), una din dilemele existentiale care ma ravasea frecvent era eterna intreabare filozofica: “Cum aleg eu vinul?”. Intrebare pe care de altfel cred ca si-o pun marea majoritate  a consumatorilor in fata raftului de la hypermarket sau a ecranului  de magazin online plin cu etichete.

Si atunci bineinteles au venit in ajutorul meu pasionatii de vin. Adica cei carora le-au trecut prin fata sute sau mii de sticle, ani, varietati, tari, interpretari si care teoretic pot ghida consumatorul spre o alegere constienta.

Zic teoretic pentru ca mai tarziu am dedus logic ca pasionatii de vin nu sunt pasionati numai de vin, ci (mai ales) de bunastarea financiara proprie. Deducerea de mai sus mi-a confirmat de fapt o banuiala, eu fiind de altfel o fire mai banuitoare, daca nu v-ati dat seama pana acum.

Este si logic, pentru ca nu e asa, ei, ca pasionati, vor sa bea vinuri din ce in ce mai scumpe, care necesita resurse financiare din ce in ce mai vaste. Si aceste resurse nu vin indeobste din alte activitati cu caracter oneros, pentru ca daca ar veni de acolo probabil ca nu ar mai avea timp sa scrie si sa dea sfaturi “dezinteresate” consumatorului ingenuu. Asa ca o sursa legitima pentru asigurarea necesarului de vin si implicit al obiectului pasiunii poate fi pasiunea in sine. In timp asta poate deveni si sursa unui trai indestulat. Nu tocmai etic pentru altii, dar perfect hedonist pentru propria persoana.

In momentul respectiv,  rational ma gandesc: un pasionat de vin de unde poate sa isi asigure resursa financiara necesara mentinerii vii a pasiunii (sau chiar a unui trai fara griji care sa penduleze intre betii crancene si degustari cu sorbituri din varful buzelor)? Pai in industrie banii vin din doua parti: de la producatori sau de la comercianti. Mult mai rar si pe alocuri inexistent in cazul pietei autohtone, consumatorii simt nevoia sa dea  banii pe un sfat avizat. De ce? Pai e simplu: daca e gratis sfatul si se gaseste pe toate gardurile, de ce sa mai platesc?

Numai ca ce e gratis e mai scump decat cu bani (cred ca v-am mai spus chestia asta, dar e un fel de dicton personal), pentru ca indeobste sfaturile nu sunt gratis, iar daca vi se par gratis, atunci exista probabilitatea foarte mare sa fie platite de altii. De ce? Tocmai pentru a parea gratis si dezinteresate. In fine…

De cand citesc bloguri si reviste de vin de pe afara (si de pe la noi) vad repetat cu obstinatie pe peste tot sloganul: “gaseste-ti un degustator (pasionat) cu care se te potrivesti la gusturi si apoi urmeaza-i sfaturile”. suna bine, nu? Plus ca e si exclusivist: daca nu vrei sa mergi cu turma lui Parker si vrei sa fii mai  “deosebit” (a se citi mai snob) decat marea masa a snobilor faci ceva “research” si iti gasesti un alt “pasionat” pe care ti-l pui de icoana pe perete in materie de vin. In plus mecanismul acesta iti asigura si o aura de superioritate data viitoare cand o sa vina unul sa iti fluture puncte Parker pe la nas si tu o sa ii comunici doct si superior ca Parker este varza (implicit si el, pentru ca se ia dupa el) si tu alegi mai nou dupa cutarica.

Credit @ http://www.goodfood.com.au

Dupa rationamentul si indemnul de mai sus problema ta, ca si consumator, se muta de la a alege dintr-o mare de vinuri si de etichete la a alege pe unul dintre “pasionatii” de vin. Si Slava Domnului nu ai unde sa (te) intorci de pasionati in domeniul asta.

Efectul psihologic este interesant si pervers pentru ca oricare individ crede ca ii este mult mai usor sa aprecieze calitatile altui individ, decat sa se apuce sa experimenteze cu mii de vinuri, stiluri si etichete. Pur si simplu mecanismul de selectie pare mai simplu si mai eficient.

Asa ca se naste un al doilea nivel al dilemei: dupa ce criterii alegem pasionatul de vin? Pentru ca pasionatul de vin, modelul, are si el agenda sa personala, producatorii si comerciantii o au pe a lor, iar ele se intalnesc destul de rar cu cele ale consumatorilor. Mai degraba se intalnesc cu buzunarele si portofele consumatorilor.  Pana la urma ajungi sa bei “pasionati” si nu vinuri si constati ca te invarti in general cam in aceleasi etichete. De ce oare? Simplu, pentru ca fiecare “pasionat” are contribuabilii (ahh scuze, preferatii) lui.

Deci pe ce criterii alegem? Pe cine urmarim? E mai dificil decat a alege un vin? E mai usor sa alegi un om sau un vin? E indicat sa iti lasi toate alegerile viitoare in materie de vin pe mana unui om?

Opinia mea personala vireaza spre un alt dicton, intalnit ce e drept mai rar pe site-urile de “specialitate” si care spune “trust your palate”  adica ai incredere in gusturile proprii. Personal l-as modifica usor si enunta asa: “Trust NOBODY but your palate!”

De fiecare data cand vreun amic ma intreaba cum e vinul cutare sau daca sa cumpere vinul cutare, il intreb ce stil de vin ii place. Daca imi spune ca nu stie, ii spun sa il cumpere sa vada cum e si apoi sa tina minte stilul sau producatorul pentru a-l evita sau cumpara pe viitor. Adica sa isi educe gusturile. Ceea ce primesc insa ca feedback in 99 % din cazuri este eterna intrebare: “Bah zi e bun sau nu e bun, nu ma mai aburi atat?”

Concluzia: oamenii vor alegeri simple, vor puncte, vor raspunsuri directe care sa nu le forteze memoria, rationamentul, imaginatia sau intelectul. Pur si simplu marea masa a consumatorilor refuza sa gandeasca si prefera sa ii lase pe altii sa o faca pentru ei.

Si pentru a satisface aceasta nevoie a aparut specia care se numeste pasionatul de vin.  Care adesea este mai pasionat de bani, faima, reputatie, click-uri, traffic, etc, decat de vin sau de ajutat consumatorul in a-l alege. El traduce lumea complicata a aromelor, soiurilor, AOC-urilor si etichetelor in recomandari simple sau puncte pentru omul de rand.  Si traducerea asta trece in mod invariabil prin stomacul propriu. La propriu si la figurat…

“Pasionatul”este un concept in sine si poate lua diferite forme, pentru diferite segmente de consumatori: reviste de specialitate, targuri de vin, bloggeri, sommelieri, ospatari, Master of Wine, etc. “Bestiarul” este si in acest domeniu imens. Dar pana la urma toti acesti actori joaca teatrul pentru un singur motiv: publicul consumator si portofelul acestuia.

Cam asta ar fi teoria pasiunii (rationale) pentru vin: este vorba de ceva mai mult declarat si mai putin simtit si pus in practica. Cel putin dupa parerea mea care ma consider o aberatie, ceva la jumatatea distantei dintre un consumator initiat si cu atitudine si  un pasionat de vin retinut care le povesteste si altora despre pasiunea lui.

Din ce motive povestesc?

Inca ma mai intreb si eu uneori chestia asta, alaturi de o groaza de alti “pasionati”.  Si din ce in ce mai putini pasionati…:)

Probabil ca din pasiune… Sincer(a)!

Trackback URI | Comments RSS