Am fost in weekend la SERVE. Si as putea sa ma opresc aici. Pentru ca o sa aflati saptamana aceasta de la colegi („avanpremiera” la cei doi Mihai, in ordine cronologica: Oprea si Berbecutio) si o sa vedeti o groaza de poze pe Facebook de la respectivul eveniment. Poate din zecile de poze pe care o sa le vedeti si sutele de randuri pe care o sa le cititi o sa intelegeti pasiunea si dedicarea atat acelor de la SERVE, cat si a celor care scriu despre vin.  Oricum este unul din rarele momente in care drumurile si pretentiile despre vin ale celor care populeaza critica de vin de la noi, (cu mai multa sau mai putina pasiune, talent scriitoricesc sau pregatire recunoscuta de diplome si hartii, asta ca sa imi fac autocritica) si un anume producator se apropie indeajuns de mult, (chiar periculos pentru “sanatatea” criticii) pentru a nastere cu siguranta la ridicari din sprancene, pufaituri frustrate si chiar carcoteli pe la colturi din partea celorlalti producatori. Dar sa ma explic si sa explic fenomenul, din punctul meu de vedere…

SERVE este locul unde:

• nu gasesti patroni si angajati care scrasnesc inversunat din gingii relativ la succesul celor „de peste deal”
• nu te intreaba nimeni despre vinul pe care tocmai l-ai degustat: “Nu e asa ca e cel mai bun din Romania?”
• nu simti atat de pregnant “iubirea de arginti” si nu intalnesti la orice pas  sintagma  “cel mai…”.
• nu afli cuvinte pompoase si hiperbole megalomanice despre suprafete, vinuri, etichete, cupaje, abordari de marketing sau de PR.
• nu ti se spune ca te afli in Bordeaux-ul Romaniei si ti se cere eventual sa zici mersi ca ai ocazia sa le calci pamantul si sa le gusti vinurile…
• nu afli despre ce face rau vecinul de peste gard  si unde concurenti sunt amintiti cu apelativul „colegi”
• doar ti se prezinta simplu, direct si cu o doza de modestie si retinere uneori socanta si rupta de ‘les roumaine realites de la pays” incercarile unei echipe, unita ca o familie, de a realiza vinuri cat mai bune, cu cat mai mult personalitate si de care, lucru foarte important, sa se poata bucura cat mai multa lume.

Daca tot suntem la vremea dezvaluirilor, unul din marile mele regrete personale in legatura cu scurtul periplu prin industria autohtona a vinului este faptul ca destinul a facut sa nu il pot intalni pe regretatul Conte Guy Tyrel de Poix.  Probabil ca a fost vina mea ca nu mi-am exprimat mai devreme si mai plenar  ideile si gandurile cu privire la subiectul vin. Sigur l-as fi intalnit….

Totusi realizez ceva foarte interesant: ca desi nu l-am cunoscut personal am un sentiment ciudat si paradoxal pe care mi-a fost dat destul de rar sa il incerc in legatura cu ceva legat de „micuta noastra industrie autohtona de vin”. Ca poti cunoaste la fel de bine un om prin ceea ce a lasat in urma, chiar mai bine decat prin imaginile care iti raman intiparite in memorie si vorbele care iti rasuna in urechi.

.

De fiecare cand ajung la SERVE descopar inca o parte din Guy Tyrel de Poix. Fie in inflexiunile unui vin la a carui creare a ajutat, fie intr-o piedica in calea dorintelor comerciale ale tov. Savulescu de „expansiune” a preturilor, fie in sclipirea din ochii celor l-au cunoscut , atunci cand amintesc despre el.

Este pe ansamblu un feeling cum spuneam ciudat, dar in acelasi timp reconfortant, care  atrage iubitorii de vin catre SERVE. Si incet, de-a lungul timpului, mi-am dat seama ca nu sunt (doar) vinurile. Este altceva. Este o antiteza si o diferenta de abordare intre filozofia SERVE si a majoritatii celorlalti producatori, pe care desi nu ti-o le declama nimeni pompos in fata, o simti pregnant si aproape palpabil. Este diferenta dintre normalitate si “contextul actual” in care se zbate  industria autohtona de vin (asta pentru nu folosi cuvinte dure).

Poate ca SERVE nu face cele mai bune vinuri (oare?), dar la capitolul normalitate si respect fata de consumator este ani lumina in fata multor producatori de la noi, care se cred „quality” si care cred cu tarie ca acest „quality” inseamna doar simplul fapt de a scoate o licoare reusita pe piata. Licoare care adesea la noi este dezbracata de farmecul si etosul inerent prin abordari stangace si brutale de marketing si business. Aceasta disonanta cu ceilalti actori din piata actuala face vinurile celor de la SERVE sa para mai bune, informatiile lor sa sune mai veridic si cu mai putin marketing, iar cuvintele sa le fie mai auzite decat ale multor altora care se straduie poate inzecit. Pentru ca, nu e asa: „Vorba suna, fapta tuna!”, un proverb care este in acelasi timp un excelent slogan de marketing…

 Si iarasi este o chestie foarte interesanta, atunci cand te duce gandul sa extrapolezi si sa te gandesti cati din actualii “oameni importanti” si cu diplome din industria autohtona de vin vor fi amintiti cu atata pasiune si isi vor fi lasat amprenta cu adevarat asupra destinului acestui sector, ca regretatul Conte Guy Tyrel de Poix. Sau macar asupra cramei pe care au condus-o. Este o chestie pe care la noi o intalnesti foarte rar, dar pe care tarile civilizate din punct de vedere al culturii vinului au imbratisat-o ca o normalitate: aceea de a duce mai departe o idee, o filozofie, de a avea o linie si o constanta, de a urma un drum care este greu si dificil, dar care se bazeaza pe constructie lenta si sustinuta si nu pe lovituri comerciale si de PR de moment.

Mie sincer acum imi e greu sa gasesc pe cineva…dar promit sa caut. E mai mult o cautare infrigurata a unui mix de valori si caractere care se intalneste din ce in ce mai rar pe la noi. Dar pe care sufletul unui pasionat de vin romanesc nu inceteaza sa il caute in speranta de a gasi oameni care pot gandi dincolo de succesul financiar, de cifrele de vanzari si care sa incerce sa cladeasca un loc pentru vinul romanesc la masa „bogatilor” lumii. Asta este blestemul poporului roman: un mix de preocupari marunte si meschine, „greutate” a vremurilor, viziuni inguste si caractere mici. Si daca se simte cineva jignit, sa ma scuze, nu am avut intentia sa jignesc pe nimeni. Doar sa provoc eventual un moment de introspectie, in spatele paravanului dur si rece al abordarilor de „business”.

Pe mine personal atat ma ajuta verbul sa ma exprim si sper ca m-am facut inteles in sensul in care am scris aceste randuri. Sunt constient de limite proprii si probabil ca, macar si inconstient, incerc sa mi le depasesc. M-as bucura sa stiu ca multi din industria romaneasca de vin incearca sa faca acelasi lucru. Pana la urma domnilor exemple exista, totul se rezuma la taria de caracter de a le urma.

Si mai sunt constient de ceva: foarte rar mi se intampla sa laud pe cineva, lucru cu care probabil ca v-ati obisnuit si pe care mi-l imputa dealtfel si multi dintre cei apropiati. In schimb daca reflectez introspectiv, constat acum, la finalul unei postari destul de lungi si fara sa aduc in discutie concret nici un vin, ca niciodata nu mi s-a intamplat sa vorbesc cu atata pasiune despre un om pe care nu l-am cunoscut decat prin ceea ce a lasat in urma!

P.S. Retorice: Nu vi se pare cumva ciudat ca dupa aproape 20 de ani de la infiintare si dupa explozia de producatori („premium”) din ultimii ani, SERVE este (inca) aproape „singura”? De ce este SERVE un model atata de greu de urmat in Romania?  Sau mirajul „tunului dat peste noapte” este prea puternic pentru industria de vin de la noi?

Tags: Guy Tyrel de Poix, SERVE, Vinul Cavalerului

Trackback URI | Comments RSS