Apr 04 2017

Cum masuram succesul unui targ de vinuri?

           

Succesul uni targ de vinuri e un concept foarte ezoteric/complex si greu de definit.

In primul rand este problema perspectivei. Succesul din ce punct de vedere?

La un targ de vinuri se intalnesc cel putin trei actori: participantii, vizitatorii si organizatorii. Fiecare are perspectiva lui proprie despre factorii care favorizeaza succesul evenimentului respectiv.

  

Din punctul de vedere al celor care participa si platesc standurile sunt si eu curios care ar fi indicatorii care sa masoare succesul respectivei participari. Mai ales care sunt acestia in cazul producatorilor romani care participa la targurile autohtone? Exista acesti indicatori? Sunt masurati/urmariti? Practic pe ce se pune accentul, ce conteaza mai mult pentru ei?

Numarul de vizitatori la stand sau calitatea acestora?

Numarul de contacte cu Horeca/distribuitorii sau numarul de sticle vandute la stand?

Timpul petrecut explicand vinurile si filozofia proprie celor interesati sau numarul de pahare (de rose) turnate?

 

Apoi, din punctul de vedere al vizitatorilor ce si-ar dori mai mult:

Inghesuiala si gregaritate sau lejeritate si posibilitatea de a gusta vinurile pe indelete fara sa te calci pe picioare si sa te lupti sa ajungi la deversor?

Bilet scump si o atmosfera mai rarefiata sau ieftin si dat din coate pe langa valurile de “ceva demidulce aveti?” Care mai nou a fost inlocuita cu “uite ce culoare misto are rose-ul asta!”

 

Pe undeva, in marea de vin si standuri, se afla si Romania…

  

Din punct de vedere al organizatorilor ce iti doresti mai mult:

Sa iasa cat mai mult profit? Sau cine sa fie mai multumiti: producatorii sau vizitatorii? Cine conteaza mai mult dintre cele doua categorii aparent antagonice?

Unde o sa incline balanta? Ca in mod clar bloggerii nu vor fi niciodata multumiti indiferent ce faci…:)))

  

Apoi exista mai multe abordari in practica. Poti fie sa ii bagi intr-o sala mica sa para targul mare si populat sau intr-o cladire mai spatioasa riscand ca apoi sa ti se reproseze ca “a fost pustiu/nu a fost lume”.

Acesta e un pericol foarte mare mai ales la noi, unde se stie ca romanului ii plac locurile stramte si intunecoase. Acolo, la inghesuiala, ca in bancul de sardine care se apara de rechini, se simte cel mai bine si la adapost. La lumina, aer si spatiu se simte stingher, in centrul atentiei,  vulnerabil si in general ceva e in neregula.

Chestia asta se vede cel mai bine in genul de pub-uri/restaurante care au succes pe la noi: chestii semiobscure, amenajate adesea prin subsoluri/demisoluri, in culori inchise, usor insalubre, eventual cu piei si capete de animale pe pereti, care trebuie musai sa fie cat mai scorojiti si neaparat cu doua-trei panze de paiajen pe la colturi. Plus un serviciu cat mai execrabil pentru o experienta autentic romaneasca. Restul, cele cu lumina, sticla si metal, curate si cu serviciu impecabil, sunt  catalogate “hisptereala”.

 

Goodwine-ul de primavara 2017

 

Pana la urma sunt tot atatea alegeri si preferinte personale.

Revenind la problematica targurilor de vin autohtone la ora actuala in randul producatorilor romani, in marea lor majoritate nu cred ca exista un set de indicatori clari care sa le defineasca succesul participarii la un targ. Unii nici nu cred ca isi pun probleme atat de filozofice, mai ales cu tonele de vin de care trebuie sa scape de prin crama.

Cu siguranta, in marea lor majoritate, participarile la targuri nu fac parte dintr-o strategie de branding si imagine pe termen lung. Multi vor sa vanda la stand (cred ca si la Prowein daca s-ar putea) si dupa targ sa se intoarca cu n+1 contacte din care apoi sa aleaga ei cui sa vanda, la ce pret sau eventual sa dea pe alocatie.

Nu se face asa! In primul un brand se contruieste in ani de participari depresive si fara rezultate comerciale imediate. Si apoi poti spera la un business constant din partea clientilor din pietele dezvoltate. Sau a celor de la noi…

  

In cazul multora dintre cei aparuti in ultimii ani cu vinurile pe piata cred ca suntem in epoca lui: “participati baieti, numai participati”. Problema se va cristaliza insa in viitor cand vor fi nevoiti sa aleaga si sa se gandeasca exact ce vor. Mai ales de cand cu oferta din ce in ce mai bogata de astfel de evenimente, apare probabil tot mai des dilema existentiala: “Da’ eu la ce targ mai duc?”

 

La fel si la vizitatori. Exista cumva o incertitudine la nivelul intrebarii: de ce ma duc la targul x sau y? Sa beau vin in general sau vinurile unui anumit producator? Sa fac pe hipsterul cu un pahar de rose in mana? Sa alerg gagici usor machite? Sa cumpar ceva la discount? Sa fac pe interesantul in grupul de prieteni pe care i-am tarat dupa mine sa le dovedesc ca exista (cel putin) un domeniu in care sunt masculul alpha si ei sunt varza? Sa plec de acasa in weekend ca sa nu fac depresie?

 

Problema succesului unui targ de vinuri este complexa si fiecare actor ar trebui sa isi analizele in prealabil dorintele si pornirile interioare (sau politica de brand pe termen lung, daca aceasta exista) si abia apoi sa aleaga sa participe sau nu la un astfel de eveniment.

 

Hala 15 de la Prowein 2017

 

Tot ce pot eu sa va spun cu siguranta este ca din punctul meu de vedere nu exista targul perfect. Si in general pentru pasionatii de vin, asa cum nu exista vinul perfect si viata e o permanenta cautare, asa nu exista nici evenimentul perfect, care sa alinieze astrele si sa ofere placerea organizarii supreme.

Ma gandesc ca ar fi un fel de Valhala in care in mod permanent ar exista la liber verticale complete de Domaine de Romanee-Conti, Chateau Latour/Lafite/Margaux/Yquem, Chablis Grand Cru si cate si mai cate imi vin acum in minte. Fiecare vin fiind turnat si povestit pe indelete de cel care l-a vinificat. Ca oricum timpul nu mai conteaza…stai sa degusti si povestesti pana obosesti si dupa ce te odihnesti o iei de la capat!

 

In viata reala  exista insa doar mai multe alternative, fiecare cu punctele ei tari si slabe. Dupa care,  la finalul anului, in urma participarilor pe care ai reusit sa le bifezi, intr-un slalom uneori la limita printre indatoririle profesionale sau personale, tragand linie, poti spune ca a fost un an competitional deosebit.

Sau conditiile specifice vintage-ului respectiv pur si simplu nu au permis ajungerea la maturitate deplina…

  

The gates of Valhala (or the closest thing on earth to it)…:)

  

2 responses so far

 

Mar 29 2017

Un Bordeaux din Sud: Chateau Vignelaure 2007

Published by under Franta,Rosu,Sec

A trecut ceva timp de cand nu am mai scris pe blogul de fata. Nu, nu l-am abandonat si nici nu am de gand. Doar ca il ultimul timp, timpul a fost usor de negasit.

Asa ca celebra replica a lui popa Iancu din “In vreme de razboi” se potriveste destul de bine in contextul de fata. O stiti, nu e cazul…sunt destui Stavarache…:)

 

Dupa sutele de vinuri care mi-au trecut prin fata in ultimele luni am constatat ca ajung incet-incet sa trec cu vederea calitatea de linie, mainstream (desi o recunosc) si sa caut tipicitatea sau “a sense of place” cum ar spune englezii  in fiecare vin pe care il incerc. Pur si simplu doar calitatea in sine nu mai este de ajuns sa imi satisfaca setea de…nou si deosebit? Si adevarul din spatele dictonului “Mai binele este dusmanul binelui” se dezvaluie in toata splendoarea lui.

Constat ca exemplarele generice le expediez rapid in sertarele categoriilor minutios construite in anii care au trecut si cu ajutorul WSET. Si ma entuziasmez din ce in ce mai des in fata celor pe care nu le pot categorisi, care imi provoaca simturile si intelectul sau pe care le gasesc fermercator de tipice pentru categoria si stilul pe care le reprezinta.

 

Este cazul si exemplarului de fata. Chateau Vignelaure este un producator aparte in marea de rose-uri care domina sudul Frantei.  Sunt axati pe vinuri rosii si sunt printre primii care s-au orientat spre calitate si spre vinuri serioase intr-o zona asociata vinurilor estivale si usor de vandut/marketat. Povestea lor o puteti afla de pe site, despre vinul lor din 2007 pe care l-am baut prin amabilitatea lui Marius (merci) va pot spune eu cateva cuvinte:

 

Aspect(Culoare): Rosu intens; surprinzator de intens si tanar mai ales pentru varsta lui, cu usoare borduri caramizii, care incadreaza un miez opac si tenebros.

 

Nas: Complex cu fruct negru si rosu concentrat, incadrat de tuse de carne maturata si sagvine si cu un baric perfect dizolvat in masa fructului care aduce aluzii condimentat si vag vanilate. Aerat, fructul se deschide in nuante proaspete intretesute cu aluzii tertiare de forest floor si ciuperci/tutun.

 

Gust: Atac plin, rotund, catifelat, cu un fruct evident, dulce, ireal de suculent si prezent pentru un vin cu 10 ani la bord. Evolutie catifelata, perfect echilibrata si neagresiva, cu o aciditate expresiva care sustine valurile de fruct rosu si negru. Final cu tanini inca prezenti, fermi si drepti. Postgust lung, dominat de fruct, incadrat de notele tertiare  care ii cofera complexitate.

 

Un vin Foarte bun spre Excelent, un asamblaj provensal de Cabernet Sauvignon (din clone aduse de la Chateau La Lagune din Haut-Medoc) si Syrah intrat pe platoul apogeului. Pe care va sta cred cativa ani, similar unui Bordeaux dintr-o recolta buna.

Un exemplar  cu  o tipicitate construita pe o osatura bordeleza si care vrea parca, intr-o ambitie nebuneasca, sa cuprinda toata forta si impetuozitatea Sudului in ghearele regelui din Bordeaux. Si reuseste!

 

No responses yet

 

Feb 28 2017

Podere Monastero: Nasterea unui Supertoscan? Da, dar nu numai atat…

Published by under Degustare,Italia

 

Motto: Adesea cautarea unui vin deosebit se rezuma la simpla decoperire a unor creatori pasionati, fanatici fata de munca lor. Vinul vine apoi de la sine

 

Venind din Romania, unde apare cate un producator nou pe luna, iar industria viti-vinicola de calitate are cam 10 ani de istorie cuantificabila/documentata/baubila o veste despre implinirea a 10 ani de recolta ai unui producator este cumva ceva normal si obisnuit.  Deja in curand vom avea si  noi din ce in ce mai multe astfel de vesti.

Doar ca pentru o regiune cu traditie viti-vinicola de sute de ani, cu faima Toscanei (caci despre ea vorbim) aparitia unei crame noi este un eveniment in sine. Intr-un peisaj dominat de traditie, istorie si constanta orice intreprindere de genul acesta sigur atrage priviri curioase. Mai ales cand crama respectiva este una minuscula si isi propune sa faca vinuri supertoscane, printre altele din Pinot Noir, sigur ridica niste sprancene.

Insa in Toscana nimic nu se indeparteaza foarte mult de traditie. Chiar daca producatorul despre care vorbim are plantate soiuri internationale (Pinot Noir, Cabernet Sauvignon si Merlot) legaturile cu specificul local sunt mult mai puternice decat s-ar intui la prima vedere.

 

 

O descriere sumara si superficiala i-ar cataloga in multitudinea pionierilor entuziasti, veniti din toate colturile lumii in Toscana, aceasta  Mecca a vinului si a existentei bucolice. Doar ca la o privire mai atenta, dincolo de  aparente descoperi legaturile puternice cu istoria locului, desi vorbim de o crama aflata “abia”  la a 10-a recolta.

 

Proprietarul, Alessandro Cellai, este unul dintre cei mai buni oenologi din peninsula, discipolul preferat al marelui Giacomo Tachis ce-l care a revolutionat oenologia din peninsula si a creat practic segmentul supertoscanelor cu ajutorul  “gigantului” Emile Peynaud. Practic prin tot ce a facut Tachis a readus Italia in general si Toscana in particular la masa greilor vinului mondial.

Intre el si Alessandro Cellai a existat o legatura trainica care a depasit simpla colaborarea profesionala, Alessandro fiind privit pe buna dreptate in Peninsula ca fiind cel care duce mai departe mostenirea marelui Tachis.

 

Asta se vede si in vinurile pe care le face la Castellare di Castellina si la Rocca di Frassinello in colaborare cu oenologul celebrului Chateau Lafite Rothschild.  Pentru Alessandro oenologia nu este neaparat o profesie cat mai degraba o pasiune. Este genul acela de vinificator cald, apropiat, retras si fanatic cu privire la calitate in tot ceea ce face. Am intalnit destul de rar genul acesta de oenologi, dar acum cand ii recunosc, simt cumva a priori ca vinurilor lor imi vor furniza unele din cele mai interesante revelatii ale lumii viticole. Pentru ca dincolo de calitatea intrinseca, regasesti in ele pasiunea si dedicarea pana la sacrificiu personal a celui care le-a creat.

 

Pe langa activitatea la cramele amintite plus in Sicilia la Feudi del Pisciotto, Alessandro a avut timp (eu unul nu imi dau seama cum) sa isi creeze propriul proiect. Acesta se numeste Podere Monastero, o proprietate minuscula de doar 3 hectare, pierduta pe dealurile Toscanei. Un laborator care sa ii permita sa isi urmeze propriul proiect si stil. Cele trei hectare sunt impartite intre doua mari stiluri de vin la ora actuala: 1.5 sunt plantate cu imparatul Burgundiei,  Pinot Noir si 1.5 ha impartite in mod egal intre regii Bordeaux-ului Cabernet Sauvignon si Merlot. Din fiecare vin se fac anual in jur de 800 de sticle, iar etichetele au fost create special de sculptorul si artistul plastic german Konrad Winzer, bun prieten al lui Alessandro, de asemenea prezent la eveniment.

 

Inutil sa spun ca la Podere Monastero atentia pentru detalii este dusa la extrem, de la alegerea parcelelor pana la viticultura si vinificare.

De altfel numele asamblajului bordelez Campanaio vine de la denumirea in italiana a celui care tragea clopotele la biserica. Acesta, dupa ani de serviciu credincios in slujba parohiei, era in mod traditional inzestrat cu un petec de pamant pentru serviciile aduse Domnului. Dar vai, acesta era in mod constant cel mai dezolant si arid/neproductiv loc din toata propietatea parohiei. Soarta insa face ca tocmai acest loc sa fie alegerea ideala pentru vita de vie si asa a ajuns parcela respectiva plantata cu cele doua soiuri bordoleze din care avea sa iasa un vin deosebit, cum nu se putea produce in alta parte pe proprietate.

 

 

Sigur o sa va intrebati de ce Alessandro nu a plantat soiuri locale si mai ales de ce nu a ales sa vinifice Sangiovesse, soiul fanion al Toscanei.

Raspunsul este destul de  simplu pentru mine. Succesul si calitatea pe care le-a atins la Castellare cu I Soddi di San Niccolo sunt aproape imposibil de depasit. I Soddi este pentru mine cel mai bun vin local, bazat Sangiovese, pe care l-am baut. Asamblaj autohton pur de Sangioveto si Malavasia Nera, fara “ajutor” de la soiuri internationale,  in exprimarea lui maxima. Este greu sa faci ceva mai bun si cu siguranta eu il consider vinul reprezentativ pentru Toscana. Sta alaturi de Brunello de top, dar in acelasi timp este diferit.

 

Asadar pentru cei care se intreaba de ce nu a plantat Sangiovese, raspunsul este destul de simplu: pentru ca deja face un vin din soiuri locale care este uluitor de bun.

Pe scurt, noul producator, Podere Monastero, este o crama boutique, nascuta din pasiunea nebuna pentru vin a unuia dintre cei mai bun oenologi ai Italiei la ora actuala.

 

La inceputul lui decembrie, la invitatia lui Alessandro, am avut onoarea sa particip in Toscana la un eveniment care a marcat primii 10 ani de existenta ai Podere Monastero. Eveniment incadrat de doua degustari verticale ai primilor ani de recolta din La Pineta (Pinot Noir) si Campanaio (asamblaj bordelez).

Asa cum aminteam, cantitatile produse sunt minuscule (in jur de 800 sticle pe an din fiecare vin) si ceea ce a fost cu adevarat fascinant este sa urmaresti evolutia vinurilor si cumva schimbarea brusca de stil si seriozitate de la un an la altul. Mai ales momentul acela cand via intra intr-o alta treapta de calitate si incepe sa confirme asteptarile infrigurate ale celui care o ingrijeste.

Despre vinuri in sine sunt convins ca nu descriptorii aromatici si de stil sunt cei mai importanti.

Ce este insa de notat este nivelul de calitate deosebit al acestora,  incepand chiar de la cele aflate la inceput de drum,respectiv recolta 2006. De asemenea este de de remarcat ca toata vinurile au fost la inaltime, trecand cu brio inca din tinerete, testul timpului.

 

 

 In cazul La Pineta (Pinot Noir 100%) s-au remarcat 2007, 2009,2011 si calitatea evidenta a lui 2015. O nota aparte pentru 2010  care se apropie cel mai mult stilistic de referinta franceza si o precizare importanta din partea lui Alessandro care nu cauta si nu a cautat niciodata sa produca stilul Burgundy.

 A vrut un Pinot Noir care sa reflecte terroir-ul Toscanei, un Pinot Nero, cum ii place sa sublinieze. Privit sub acest aspect expresiile acestuia de-a lungul celor 10 ani urmaresc fidel conditiile climatice ale anilor si prin linia comuna care traverseaza toate vinurile reusesc sa schiteze impactul locului asupra soiului. Oricum sarcina de  adapta acest soi dificil conditiilor locale ale Toscanei este una herculeana si cred ca numai un vinificator de clasa, dar si cu o usoara doza de nebunie o poate duce la bun sfarsit. Daca Alessandro nu o poate face, e greu de gasit altcineva.

 

Cele mentionate mai sus sunt valabile si in cazul asamblajului bordelez, Campanaio (50% CS+50% M). Cu precizarea ca spre deosebire de Pinot Noir, soi ciudat si greu de stapanit/intuit/vinificat, constanta si personalitatea puternica a  celor doua mari soiuri bordeleze aduc vinurile mai aproape de stilul cunoscut, identificabil, familiar impatimitilor de Bordeaux.

Am remarcat aici  2010 cu un echilibru deosebit, 2011 extrem de fin si elegant, 2012 si 2013 care acum incep sa se aseze in sticla si au potential de evolutie evident. Plus un 2015 cuceritor, care va fi un vin mare, care poate sta alaturi fara probleme cu Chateau-uri galonate din Right Bank.

 

 

La Campanaio se vede un salt calitativ clar si evident dupa 2009, de parca via a intrat intr-o alta etapa de evolutie si maturitate. Salt care se produce inca o data si la nivelul lui 2015, care pare a fi anul care preconizeaza urmatoare etapa de evolutie calitativa a acestuia. Salturile calitative se vad si la Pinot-uri dar aici diferentele sunt mult mai fine si subtile, in total acord cu capriciozitatea cuceritoare a soiului.

 

Una peste alta a fost o experienta deosebita si o onoare personala sa iau parte la aniversarea de 10 ani a  Podere Monastero.

 

Fara indoiala Alessandro Cellai  este un vinificator talentat, meticulos, riguros, atent la detalii, dar mai presus de toate pasionat la extrem de meseria pe care o face.

Care pentru el nu pare o meserie, ci mai degraba o pasiune transformata in vocatie, sintagma “omul potrivit la locul potrivit” neparand deloc goala si lipsita de continut in acest context.

Din fericire cei doi urmasi ii calca pe urme si cu siguranta vom auzi vorbindu-se in viitor la superlativ de Podere Monastero si de familia Cellai.

 

 

No responses yet

 

Next »